Elogiul pelerinului

Ferice de cel care nu poate privi cerul decât prin ochii altcuiva. Cel care, în miez de noapte, la adăpostul umbrelor tainice, află că nu-şi mai aparţine şi, strângându-şi sufletul într-un mănunchi, pleacă la drum. Primul pas îl întreabă încotro are de gând să plece, cel de-al doilea îi răspunde simplu – făcând încă un pas. Ferice de pelerinul care pleacă la drum să se caute în altcineva. El e cel şchiop de un picior, cel orb de un ochi, cel surd de o ureche. El e cel care crede în iubire.

Ferice de cel care, plecat la drum, nu mai priveşte în urmă, purtat fiind de un dor, de un unic dor ca unica raţiune de a fi – dorul de potenţialitatea sa. Şi unde altundeva să afle cine e, decât în altcineva? Oglindindu-se în ape ce nu-i aparţin, dar pe care să le câştige prin oglindire. Cum să devină, dacă nu aparţine? Cum să aparţină, dacă nu devine? Pelerinul să se caute pe sine departe de el, departe de orice iluzie a sa.

Ferice de cel care, ajuns la răscruce, alege calea mai întunecată, mai grea, mai lungă. Drumul plin de şerpi şi de fiare ale pădurii. Tot el va fi cel care va avea timp să fredoneze versurile drumului său până la capăt, cel care va trăi să vadă mai multe răsărituri de soare pe drum. El va fi cel care îşi va face din drum unicul ţel. Acela este cel care crede că niciodată nu e de ajuns, că încă un pas în plus e încă o viaţă trăită. Tot el va fi cel care, ajuns la capăt, va avea ce să dăruiască celui în care se regăseşte – va dărui drumul.

Ferice de pelerinul care ştie că nu e singur. Se ridică praful la orizont.

Carl Gustav Carus, 1820

Despre incapacitatea de a fugi de “prea mult”

Trăim vremuri în care omului îi este aproape imposibil să fugă din calea capitalului pe care şi l-a dorit şi pe care l-a alimentat în ultimii ani: capitalul informaţional. Pentru că despre asta este vorba – informaţia ca monedă de schimb, sub toate aspectele sale şi înzestrată cu toate încărcăturile posibile şi necesare (culturale, sociale, tehnologice, economice etc.). Informaţia ca şi capital e cuantificată în ziua de astăzi în acumularea de calificări, diplome, grade academice, funcţii şi îşi are bursa de schimb în universităţi, pe Internet şi în mass-media. Pentru acest gen de societate nu există decât un singur tip de societate valabilă şi relevantă: cea informaţională. Tot ce nu se încadrează în societatea de tip input-output în calea fluxului informaţiei nu contează şi orice sistem care funcţionează altfel trebuie ori adus la acest nivel, ori eradicat. Dacă capitalul informaţional s-a acumulat prin căutare, cercetare şi producere de informaţie, s-a ajuns într-un punct, în care nu te mai poţi apăra de avalanşa de informaţie, cunoştinţe, opţiuni. Informaţia care ne bombardează zilnic, nu numai că nu ne mai deranjează de la un timp, ci ne amorţeşte capacitatea de a selecta ceea ce este important. Efortul acestui procedeu de selecţie devine atât de insuportabil, încât exită riscul să nu mai fim dispuşi sa alegem şi să devenim din iniţiatori de informaţie, sclavi ai unor informaţii care nu ne aparţin.

Pe lângă capitalul informaţional mai există un altul, care copleşeşte omul recent şi căruia este la fel de greu să te sustragi: capitalul opţiunilor. Cine deţine acest capital deţine şi pe cei puşi în faţa opţiunilor nesfârşite. Dacă, în trecut, un produs oarecare (material ori imaterial) nu cunoştea multe variante, diversitatea fiind redusă, astăzi este prezent în atâtea forme şi sensuri, încât importantă devine diversitatea şi nu produsul în sine. Conţinutul unic, teoretic, rămâne în urma formelor variabile, diverse şi uşor de modificat şi de manipulat.

Gânditorul - Rodin, Muzeul Rodin, Paris

În fluviul acesta covârşitor există, după părerea mea, întotdeauna riscul ca aceste capitaluri să se transforme din avantaje în riscuri, de vină nefiind cineva anume, ba chiar nefiind vorba nici măcar de o vină anume. Sistemele organizaţionale lucrează cu un nucleu de tendinţă de expansiune constantă. Problema este că în acest fel de sistem este nevoie de modele, de figuri centrale care să sintetizeze epoci şi sisteme şi să justifice într-un glas toate celelalte glasuri. Cred că ne lipsesc asemenea modele. Societatea fragmentată, individualizată, cu multiple identităţi simultane şi cu o dialectică globală, nu mai cunoaşte farul din port. Lipsa unei orientări în labirintul informaţiilor şi al opţiunilor se mai datorează şi unei patologii interne: incapacitatea omului de a se privi ca pe un tot unitar în relaţie cu propria persoană şi cu mediul înconjurător din care face parte.

Când atât premisele, cât şi metoda de lucru se bazează pe fragmentare, rezultatul va fi unul inevitabil şi firesc: fragmentarea omului până la dizolvare.

Politica culturală “faţă cu reacţiunea”

Săptămâna trecută am avut onoarea de a participa la o conferinţă pe tema istoriei politicii culturale în Germania, organizată de către Institutul de Management Cultural din Ludwigsburg. Invitat să vorbească despre această temă a fost chiar domnul Olaf Schwencke, promotorul “noii politici culturale” în Germania anilor ‘70, cu care am avut şi ocazia de a face cunoştinţă. Cu toate că e puţin cunoscut în alte ţări, foarte puţin tradus în alte limbi, Olaf Schwencke a pus bazele unei mişcari importante în Germania. Acum, la 73 de ani, fostul parlamentar german şi membru al Parlamentului European, vorbeşte cu la fel de mult patos despre “noua” politică culturală, care între timp nu mai este atât de nouă, din cauza unor factori la care ma voi întoarce spre finalul articolului.

Olaf Schwencke

Politica culturală este un construct la fel de bizar pentru unii, precum conceptul de “management cultural”, însa este un instrument politic de maximă importanţă. Desigur că fiecare ţară, şi chiar şi Uniunea Europeana, vine cu o definiţie proprie a ceea ce înseamnă “politica culturală”, sau ceea ce presupune aceasta. Germania este un caz atipic, datorită istoriei îndelungate a federalizarii în spaţiul german, şi de aceea în Germania întâlnim ceea ce se poate numi “supremaţia landurilor în cultură”. Politica culturală este o chestiune de politică a landurilor şi nu a republicii, spre deosebire de alte ţări cu caracter accentuat al centralizării, cum e Franţa de exemplu, sau, de ce nu, România. Românie, la care nu puteam să nu mă gândesc în fiecare moment al discursului. În timp ce alţii îşi pun întrebări şi caută soluţii pentru ieşirea din criză, România accentuează criza şi caută responsabili, ba chiar îşi caută guvernul.

“Noua politică culturală”, aparută în Germania în anii ‘70 sub sloganul “Kultur für alle” (Cultură pentru toţi), este acum un fapt general acceptat şi de la sine înţeles. Politica culturală, cam aşa s-ar putea formula ideea din spatele acestei mişcari, nu trebuie să mai fie numai politica culturală a statului, ci trebuie integrate în discursul cultural şi celelate forme de promovare a acesteia. Trebuie să se ţină cont de faptul că, multă vreme, în discursurile publice despre promovarea culturii şi despre finanţarea acesteia, nu se avea în vedere decât aspectul instituţional al promovarii culturii prin mecanismele de stat. Abia mai târziu s-a descoperit potenţialul economic privat al culturii şi artelor şi s-a realizat astfel şi deschiderea către zonele culturale mai îndepărtate de “cultura legitimă”, ca să mă folosesc de un termen din studiile lui Pierre Bourdieu. Asta este acum un fapt, după cum ziceam, de la sine înţeles. Însă nu peste tot. Şi din nou mă gândeam la ţărişoara noastră.

Două dintre argumentele prin care se încearcă justificarea funcţionalităţii politicii culturale in România sunt operativitatea ICR-ului (a propos, mă întreb, cârcotaş cum sunt, cine va fi la cârma ICR-ului începând cu data de 7 decembrie, dacă se va schimba constelaţia politică?)  şi interesul crescut pentru patrimoniul cultural naţional. Aspecte pe care nu le neg. Se evită însă să se accepte faptul, că la noi nu există un discurs politic “pentru” cultură şi “pentru” artă. Este greşită interpretarea rolului unei politici culturale drept o politică exclusiv pentru “promovarea” artei şi culturii româneşti. Este mult mai mult de atât! Vorbim despre reforme legislative, despre reglementări, despre luări de poziţie.

De ce spuneam că noua politică culturală nu mai este una chiar atât de nouă? Deoarece tematica politicii culturale se îmbogăţeşte constant, e în continuă transformare, fiind nevoită să ţină cont de anumite variabile noi: schimbările demografice (imigrarea, sau, în cazul României, emigrarea), criza financiară sau, şi unii dintre voi vă veţi mira, schimbările climaterice. Dar asta e deja subiectul unui alt articol.

O scuză pe care o auzim des este că “nu sunt bani”. Fară a mă mai întreba cine anume e plătit să administreze banii, subliniez numai că, în cazul problematicii care face subiectul articolului de faţă, avem de-a face cu un domeniu, în care avem nevoie de glasuri inovatoare. Ori, glasul este gratuit.

Foto: Reiner Möller, 2009.

Cum ne promovăm – despre infrastructura sectorului cultural

[Articol aparut in Dilema Veche, nr. 298, pag. 18 - 29.10.2009.]

România suferă de ani buni de un deficit de imagine în Europa. Probabil că vina este împărţită între participanţii la dialog: vocea politicii externe, care s-a auzit firav în ultimii ani, incapabilă să adopte o poziţie fermă, mass-media din spaţiul european, care uneori cu rea-voinţă sau din lipsă de informare a transformat imaginea României într-un canal de colectare a deşeurilor sociale, dar şi cetăţeanul resemnat, care – se spune – refuză să folosească limba română pe stradă în Vest sau ezită să se declare român. Acest articol nu se vrea a fi o anchetă de urmărire, la modă în anii electorali, ci o analiză a unui fenomen fundamental, dar prea ignorat cînd vine vorba de promovarea imaginii noastre, ca români, în lume: cultura şi rolul acesteia în dezvoltarea şi consolidarea unei ţări.

Citeste mai departe aici.

Erata: In loc de “[...] consideră diplomaţia culturală drept una dintre cele trei principii de bază ale politicii externe germane, pe lîngă relaţiile economice şi culturale [...]“, a se citi “[...] consideră diplomaţia culturală drept una dintre cele trei principii de bază ale politicii externe germane, pe lîngă relaţiile economice şi politice [...]“.

Din ratiuni lesne de inteles – formatul publicatiei – nu am publicat toate referintele bibliografice.

0,2%

Dintr-un articol din data de 21 septembrie a.c. publicat pe Hotnews aflam ca domnul ministru Theodor Paleologu isi exprima nemultumirea fata de suma infima alocata culturii de la bugetul de stat – 0,2%. Nemultumire, care mi se pare fireasca. Suma exprima inca o data, de parca mai era nevoie de inca o dovada, impotenta actualului guvern si lipsa acestuia de perspectiva. In contextul, in care alte tari sunt constiente de potentialul culturii pe timp de criza, in special pe timp de criza, noi neglijam, asa cum se face de altfel si cu educatia, componentele regeneratoare ale unei societati abrutizate si tumefiate.

Am mai scris intr-un articol despre rolul culturii in economia unui stat, dar voi repeta pe scurt: a. piata culturala cunoaste un potential puternic de expansiune si de autoreglare ; b. piata culturala este una internationala; c. sectorul cultural poate oferi locuri de munca (pe care statul probabil ca nu ar avea cum sa le plateasca decent – vezi cazul angajatiilor Ministerului Culturii, Cultelor si Patrimoniului National, care sunt in numar mult prea mic fata de nevoia reala); d. cultura reprezinta un factor pozitiv de imagine si de incredere etc. Desigur ca, pe timp de criza, fondurile alocate culturii nu pot fi foarte ridicate (mijloacele financiare reduse reprezinta una dintre premisele, cu care se munceste in domeniu, factor care muta centrul de greutate de pe discutia referitoare la amploarea fondului alocat, catre cea referitoare la modul de utilizare eficienta a resurselor), insa statul nu este nevoit sa intervina exclusiv direct in finantarea sectorului cultural, ci o poate face si indirect prin masuri legislative in domeniul impozitelor pe profit ale companiilor capabile sa investeasca, prin sponsorizare, in institutiile de cultura.

In cursul evolutiei istorice a termenului “cultura”, ceea ce s-a impamantenit probabil cel mai puternic in mentalul colectiv este caracterul pozitiv al acesteia. Cultura este resimtita in plan psihologic in general ca un lucru exclusiv pozitiv (exceptand studiile unor Adorno, Cassirer, Bourdieu, care oricum nu intra in discursul cotidian), iar pentru cei care se implica in acest domeniu (artisti, functionari, Statul, companiile) reprezinta un factor de imagine si de incredere. Unul dintre scopurile sponsorizarii este tocmai transferul de imagine si incredere. In Germania sponsorizarea institutiilor culturale de catre companii a devenit un instrument de baza in economia interna a acestora. In 2009 locurile de munca in domeniul cultural in Germania au devenit mai sigure, decat in alte sectoare (Hans-Conrad Walter in Kultursponsoring. Krise als Chance, kulturmanagement.net, 25.11.2008). Criza financiara are ca rezultat sporirea lipsei de incredere a populatiei in sectorul economic, cu alte cuvinte, in companii si firme. Pentru a recastiga increderea pierduta, acestea investesc in tarile vestice, pe timp de criza, mai mult in sectorul cultural. In acest punct trebuie sa intervina statul si sa faciliteze acest proces prin initiative legislative, care sa ofere beneficii si scutiri de impozite companiilor, care sponsorizeaza.

O problema majora a Romaniei o reprezinta si patrimoniul national, care, apartinand tot de Ministerului Culturii, Cultelor si Patrimoniului National, sufera de subfinantare, in timp ce turismul se bucura de sume mai importante. Este o absurditate sa ne imaginam ca turismul poate functiona in lipsa drumurilor si a patrimoniului.

Ramane de vazut in ce masura un stat membru al Uniunii Europene vrea si poate sa foloseasca tot ce are mai bun pentru a transforma o criza intr-o sansa.