Politica culturală “faţă cu reacţiunea”

Săptămâna trecută am avut onoarea de a participa la o conferinţă pe tema istoriei politicii culturale în Germania, organizată de către Institutul de Management Cultural din Ludwigsburg. Invitat să vorbească despre această temă a fost chiar domnul Olaf Schwencke, promotorul “noii politici culturale” în Germania anilor ‘70, cu care am avut şi ocazia de a face cunoştinţă. Cu toate că e puţin cunoscut în alte ţări, foarte puţin tradus în alte limbi, Olaf Schwencke a pus bazele unei mişcari importante în Germania. Acum, la 73 de ani, fostul parlamentar german şi membru al Parlamentului European, vorbeşte cu la fel de mult patos despre “noua” politică culturală, care între timp nu mai este atât de nouă, din cauza unor factori la care ma voi întoarce spre finalul articolului.

Politica culturală este un construct la fel de bizar pentru unii, precum conceptul de “management cultural”, însa este un instrument politic de maximă importanţă. Desigur că fiecare ţară, şi chiar şi Uniunea Europeana, vine cu o definiţie proprie a ceea ce înseamnă “politica culturală”, sau ceea ce presupune aceasta. Germania este un caz atipic, datorită istoriei îndelungate a federalizarii în spaţiul german, şi de aceea în Germania întâlnim ceea ce se poate numi “supremaţia landurilor în cultură”. Politica culturală este o chestiune de politică a landurilor şi nu a republicii, spre deosebire de alte ţări cu caracter accentuat al centralizării, cum e Franţa de exemplu, sau, de ce nu, România. Românie, la care nu puteam să nu mă gândesc în fiecare moment al discursului. În timp ce alţii îşi pun întrebări şi caută soluţii pentru ieşirea din criză, România accentuează criza şi caută responsabili, ba chiar îşi caută guvernul.

“Noua politică culturală”, aparută în Germania în anii ‘70 sub sloganul “Kultur für alle” (Cultură pentru toţi), este acum un fapt general acceptat şi de la sine înţeles. Politica culturală, cam aşa s-ar putea formula ideea din spatele acestei mişcari, nu trebuie să mai fie numai politica culturală a statului, ci trebuie integrate în discursul cultural şi celelate forme de promovare a acesteia. Trebuie să se ţină cont de faptul că, multă vreme, în discursurile publice despre promovarea culturii şi despre finanţarea acesteia, nu se avea în vedere decât aspectul instituţional al promovarii culturii prin mecanismele de stat. Abia mai târziu s-a descoperit potenţialul economic privat al culturii şi artelor şi s-a realizat astfel şi deschiderea către zonele culturale mai îndepărtate de “cultura legitimă”, ca să mă folosesc de un termen din studiile lui Pierre Bourdieu. Asta este acum un fapt, după cum ziceam, de la sine înţeles. Însă nu peste tot. Şi din nou mă gândeam la ţărişoara noastră.

Două dintre argumentele prin care se încearcă justificarea funcţionalităţii politicii culturale in România sunt operativitatea ICR-ului (a propos, mă întreb, cârcotaş cum sunt, cine va fi la cârma ICR-ului începând cu data de 7 decembrie, dacă se va schimba constelaţia politică?)  şi interesul crescut pentru patrimoniul cultural naţional. Aspecte pe care nu le neg. Se evită însă să se accepte faptul, că la noi nu există un discurs politic “pentru” cultură şi “pentru” artă. Este greşită interpretarea rolului unei politici culturale drept o politică exclusiv pentru “promovarea” artei şi culturii româneşti. Este mult mai mult de atât! Vorbim despre reforme legislative, despre reglementări, despre luări de poziţie.

De ce spuneam că noua politică culturală nu mai este una chiar atât de nouă? Deoarece tematica politicii culturale se îmbogăţeşte constant, e în continuă transformare, fiind nevoită să ţină cont de anumite variabile noi: schimbările demografice (imigrarea, sau, în cazul României, emigrarea), criza financiară sau, şi unii dintre voi vă veţi mira, schimbările climaterice. Dar asta e deja subiectul unui alt articol.

O scuză pe care o auzim des este că “nu sunt bani”. Fară a mă mai întreba cine anume e plătit să administreze banii, subliniez numai că, în cazul problematicii care face subiectul articolului de faţă, avem de-a face cu un domeniu, în care avem nevoie de glasuri inovatoare. Ori, glasul este gratuit.

Cum ne promovăm – despre infrastructura sectorului cultural

[Articol aparut in Dilema Veche, nr. 298, pag. 18 - 29.10.2009.]

România suferă de ani buni de un deficit de imagine în Europa. Probabil că vina este împărţită între participanţii la dialog: vocea politicii externe, care s-a auzit firav în ultimii ani, incapabilă să adopte o poziţie fermă, mass-media din spaţiul european, care uneori cu rea-voinţă sau din lipsă de informare a transformat imaginea României într-un canal de colectare a deşeurilor sociale, dar şi cetăţeanul resemnat, care – se spune – refuză să folosească limba română pe stradă în Vest sau ezită să se declare român. Acest articol nu se vrea a fi o anchetă de urmărire, la modă în anii electorali, ci o analiză a unui fenomen fundamental, dar prea ignorat cînd vine vorba de promovarea imaginii noastre, ca români, în lume: cultura şi rolul acesteia în dezvoltarea şi consolidarea unei ţări.

Citeste mai departe aici.

Erata: In loc de “[...] consideră diplomaţia culturală drept una dintre cele trei principii de bază ale politicii externe germane, pe lîngă relaţiile economice şi culturale [...]“, a se citi “[...] consideră diplomaţia culturală drept una dintre cele trei principii de bază ale politicii externe germane, pe lîngă relaţiile economice şi politice [...]“.

Din ratiuni lesne de inteles – formatul publicatiei – nu am publicat toate referintele bibliografice.

0,2%

Dintr-un articol din data de 21 septembrie a.c. publicat pe Hotnews aflam ca domnul ministru Theodor Paleologu isi exprima nemultumirea fata de suma infima alocata culturii de la bugetul de stat – 0,2%. Nemultumire, care mi se pare fireasca. Suma exprima inca o data, de parca mai era nevoie de inca o dovada, impotenta actualului guvern si lipsa acestuia de perspectiva. In contextul, in care alte tari sunt constiente de potentialul culturii pe timp de criza, in special pe timp de criza, noi neglijam, asa cum se face de altfel si cu educatia, componentele regeneratoare ale unei societati abrutizate si tumefiate.

Am mai scris intr-un articol despre rolul culturii in economia unui stat, dar voi repeta pe scurt: a. piata culturala cunoaste un potential puternic de expansiune si de autoreglare ; b. piata culturala este una internationala; c. sectorul cultural poate oferi locuri de munca (pe care statul probabil ca nu ar avea cum sa le plateasca decent – vezi cazul angajatiilor Ministerului Culturii, Cultelor si Patrimoniului National, care sunt in numar mult prea mic fata de nevoia reala); d. cultura reprezinta un factor pozitiv de imagine si de incredere etc. Desigur ca, pe timp de criza, fondurile alocate culturii nu pot fi foarte ridicate (mijloacele financiare reduse reprezinta una dintre premisele, cu care se munceste in domeniu, factor care muta centrul de greutate de pe discutia referitoare la amploarea fondului alocat, catre cea referitoare la modul de utilizare eficienta a resurselor), insa statul nu este nevoit sa intervina exclusiv direct in finantarea sectorului cultural, ci o poate face si indirect prin masuri legislative in domeniul impozitelor pe profit ale companiilor capabile sa investeasca, prin sponsorizare, in institutiile de cultura.

In cursul evolutiei istorice a termenului “cultura”, ceea ce s-a impamantenit probabil cel mai puternic in mentalul colectiv este caracterul pozitiv al acesteia. Cultura este resimtita in plan psihologic in general ca un lucru exclusiv pozitiv (exceptand studiile unor Adorno, Cassirer, Bourdieu, care oricum nu intra in discursul cotidian), iar pentru cei care se implica in acest domeniu (artisti, functionari, Statul, companiile) reprezinta un factor de imagine si de incredere. Unul dintre scopurile sponsorizarii este tocmai transferul de imagine si incredere. In Germania sponsorizarea institutiilor culturale de catre companii a devenit un instrument de baza in economia interna a acestora. In 2009 locurile de munca in domeniul cultural in Germania au devenit mai sigure, decat in alte sectoare (Hans-Conrad Walter in Kultursponsoring. Krise als Chance, kulturmanagement.net, 25.11.2008). Criza financiara are ca rezultat sporirea lipsei de incredere a populatiei in sectorul economic, cu alte cuvinte, in companii si firme. Pentru a recastiga increderea pierduta, acestea investesc in tarile vestice, pe timp de criza, mai mult in sectorul cultural. In acest punct trebuie sa intervina statul si sa faciliteze acest proces prin initiative legislative, care sa ofere beneficii si scutiri de impozite companiilor, care sponsorizeaza.

O problema majora a Romaniei o reprezinta si patrimoniul national, care, apartinand tot de Ministerului Culturii, Cultelor si Patrimoniului National, sufera de subfinantare, in timp ce turismul se bucura de sume mai importante. Este o absurditate sa ne imaginam ca turismul poate functiona in lipsa drumurilor si a patrimoniului.

Ramane de vazut in ce masura un stat membru al Uniunii Europene vrea si poate sa foloseasca tot ce are mai bun pentru a transforma o criza intr-o sansa.

Tanarul Patriot

In ultimul timp am avut disconfortul de a da nas in nas, nevoit si cu parere de rau, cu Tanarul Patriot. Proaspat infectat, peste noapte as spune, a capatat o ferocitate, de altfel straina de el. Departe de mine intentia de a critica aplecarea unui persoane catre binele polis-ului, insa m-a oripilat discrepanta dintre gestul nobil de a te implica in politica spre binele celor din jur si de a te implica din pure ratiuni utilitariste si oportuniste. Pe cei cativa Tineri Patrioti, pe care i-am intalnit, ii stiu de multi ani, atat de bine incat pot, cu usurinta, sa ii acuz pe unul sau pe altul de lipsa de sinceritate si convingere (de oportunism, cu alte cuvinte), ori de prostie pur si simplu.

Motivele explicite, care il mana spre aceasta sfera “decizionala”, sunt: posibilitatea de a se invarti intr-un cadru select si de a isi face contacte la un nivel inalt, posibilitatea de a face bani (formularea asta m-a lasat rece, deoarece nu am priceput nici pana azi, cum anume vrea Tanarul Patriot sa faca bani), si alte asemenea rationamente gastronomice, insa nicidecum nevoia de schimbare. Ori, daca si-ar dori schimbarea, l-as acuza pe Tanarul Patriot de aceeasi naivitate, de care m-a acuzat si el pe mine. Nu e loc de el pe acolo, e o iluzie ca ar fi loc de el si de glasciorul lui. Loc pentru el se face, desigur, atunci cand trebuie sa lipeasca afise, sa poarte tricouri inscriptionate sau sa fluture un steag (eventual sa imparta brichete personalizate).

Pana i se va face loc la masa Tanarului Patriot, nu va mai avea ce manca. Si mai mult: daca va mai ramane ceva de mancat, o va face cu aceeasi lingura si conform aceluias cod al bunelor maniere mostenit de la “cei mari”. Asa cum a invatat acasa, in cei sapte ani de acasa (sau cinci de mandat).

Tanarul Patriot, desi inteligent si sprinten, nu doreste sa schimbe mentalitati, sa faca tara mandra, sa iasa in strada sa mature, sa inventeze ceva, sa salveze un arbust. Pentru ca schimbarile nu vin, cum cred unii, din asprimea amenzilor sau din acuratetea si aplicabilitatea legilor. Schimbarea vine din confruntarea asidua, intretinuta, cu propria persoana. Intai si intai schimbarea exteriorului vine ca un rezultat al schimbarii interiorului. Tanarul Patriot ar rade daca ar citi indemnul lui Tutea pentru tineri (“in templu”). El nu vrea schimbarea. Nu. El vrea la partid, la chiolhanuri si pomeni. El nu spera la ceva mai bun, ci vrea doar sa participe.

Tanarul patriot observa ca ceva pute, dar are batista.

Doi

Astazi blogul meu implineste doi ani. E destul de ciudat, ca tin minte asa ceva, nu? Asta nu poate decat sa insemne, ca reprezinta ceva pentru mine, altfel nu mi-as fi notat in agenda data aceasta. M-a insotit din camera de camin de la Cluj, prin Brasov si Stuttgart, catre Ludwigsburg, de unde scriu aceste randuri. Pentru ca sa nu-mi reproseze un an intreg, ca am uitat de ziua lui, ii dedic un scurt articol aniversar.

Nu voi intra in detalii statistice din doua motive bine intemeiate: 1. nu am cu ce ma fali la capitolul asta si 2. nu cred in relevanta cifrelor, cand vine vorba de a impartasi farame de suflet cu o mana de oameni. Pe cei mai multi dintre cititorii mei nu-i cunosc, pe unii insa da, chiar foarte bine, si stiu ca revin des pe pagina asta. Cred ca pentru ei inca mai tin un blog, de a carui importanta ma indoiesc de fiecare data cand il deschid. Nu stiu cat voi mai tine pagina activa. Daca nu suscita niciun interes as fi inchis-o demult.

Despre ratiunea personala de a avea un blog am mai scris, nu voi reveni asupra temei. Un foarte bun prieten imi reproseaza mereu, ca nu raspund la comentariile primite. Poate ca ar trebui sa cer iertare celor care nu au primit raspuns la comentariile lor, insa poate se consoleaza cu ideea ca nimeni nu a primit un raspuns. Pentru ca nu o fac. Nu din ignoranta, nu din lipsa de timp, nu din trufie, ci pentru ca incerc sa ma implic cat de putin pot in acest blog. Singura mea amprenta sa fie textele, pe care vi le pun la dispozitie. Atat. Nu am ignorat sau refuzat niciun comentariu, chiar daca unele au fost dispretuitoare la adresa mea. Unele observatii m-au facut sa rosesc si sa ma confrunt cu eroarea, pe altele le-am tratat cu indulgenta. Multumitul este tacut, bland, interiorizeaza si pleaca fara sa faca valuri. Nemultumitul, daca este nepoliticos, neslefuit, imberb, mitocan, va face scandal. Pe el nu-l pot decat ignora. Nemultumitul politicos este cel care ma face sa rosesc si sa ma gandesc mult, daca si cum am gresit. Primul si cel mai acid nemultumit politicos pe blogul meu sunt eu.

Un alt aspect este recurenta schiopatanda a postarii articolelor. Nu scriu mult si cand o fac, o fac greu. O mare parte din ce scriu nu intra pe blog. Lucrez la un text literar de amploare si pregatesc un volum de versuri. Am decis sa nu mai public pe blog nimic din ce este destinat publicarii editoriale. Nu sunt prea priceput in a face surprize, asa ca aceasta e o ocazie buna de a invata.

Multumesc celor putini, dar calzi, care poposesc din cand in cand in vestibulul lumii mele.