Mysterium fascinans cu mine si mustata mea

Nu mai avem bunici. Multi dintre ei s-au stins in gropi comune. Potentiali bunici, stivuiti de mici copii in gropi comune, in campuri aride. Bunicii de azi parca o stiu, o simt…

Fiecare zi care trece e parca mai scurta decat cea de ieri. Am uitat cum era sa fac stradute si poduri din pamant pentru masinute in fata blocului. Nu mai stiu sa rad la o piedica. Nici nu mai stiu sa pun piedica…Bunica mea era cea mai frumoasa si cocheta bunica. Nu prea mai stiu cum arata, chipul ii e vag conturat, ca prin ceata, dar pastrez in memorie cocul bine calculat, inelul mare si forma labei piciorului, care in mod sigur o deranja. Cred ca era vorba de niste oase care nu se supuneau formei papucilor. Bunica mea era iubita. Mi-l amintesc pe bunicul meu, cu geaca lui de piele, care acum mi-e mica, aducandu-ma iarna de la scoala. Ma bagam intre picioarele lui, mergeam desirat pe stada si il auzeam rosind una din cele doua propozitii care mi-au ramas in minte: “Iar te bagi ca manzu’ intre picioarele calului…” . Doar doua propozitii mai tin minte din cele rostite de el o viata intreaga. A doua a fost spusa in ziua inmormantarii sotei sale: ” Acum cine o sa iti mai dea ciocolata?” Ciocolata era pastrata in pungi, in dulapiorul de jos si venea spre gura mea in portii zilnice mici, bine dramuite…Sa vezi un batran plangand. Sa pastrezi un barbat in memorie doar cu doua propozitii…Pe bunica nu mi-o amintesc vorbind. E ca si cum nu ar fi vorbit deloc. O vad mereu in fotoliul ei, in acea casa in care nu am mai putut sa pun piciorul singur niciodata. In acea seara facuse placinta de dovleac. Niciodata nu imi placuse placinta de dovleac. A taiat placinta apoi s-a intins in pat fara sa zica nimanui nimic si a intrat in coma. Eu nu stiam asta a doua zi pe cand mancam placinta. Si pentru prima data in viata mi-a placut. Era cea mai buna placinta pe care o mancasem vreodata. Apoi dupa un an, cand s-a stins si bunicul meu, mancam din napolitanele pe care trebuia sa i le duca mama la spital. McEwan a imaginat un baiat care se masturba in beci in timp ce tatal lui murea. Eu am mancat in timp ce bunicii mei mureau…Singurele vorbe pe care le mai stiu de la ea mi-au fost adresate la un an dupa ce a murit. Prin telefon. Intreba de tata. Patru ani nu am mai raspuns la telefon de teama. O simteam in ceafa. Si fugeam pe hol dintr-o camera in alta. Aveam cosmaruri: se facea ca ieseam de la ei. Ii stiam morti. Iesind pe usa vedeam gradina devastata, calcata in picioare de camioane. Urme adanci murdare brazdau ceea ce mai ramasese din straturile cu flori. Ii stiam morti. Apoi ma uitam in sus si ii vedeam pe amandoi la fereastra…Patru ani nu am mai stat singur in casa. Aveam 15 ani cand i-am visat zburand prin camera, si din momentul acela teama a disparut. Dupa patru ani se ridicau de la sol si dansau prin aer.

Bunicul meu a rezistat doar un an fara ea. Nu mai tin minte multe din acel an, doar ca tragea din Carpati si nu prea mai vorbea cu nimeni. Tot mai supt. Tot mai rupt. I s-a aratat in vis si i-a soptit sa se pregateasca ca il va lua. Si bunica mea s-a tinut de cuvant. L-a luat. Sunt foarte multi ani de atunci. Au plecat si mi-au lasat tema pentru viata, fara sa stie. O tema pe care inca nu stiu sa o rezolv. Tare as vrea sa stie…

…cu nasul plin de muci si cearcane de plans. Acel Flavius care varsa lacrimi doar ca sa il priveasca ceilalti. Acel Flavius care pleaca numai ca sa fie chemat inapoi. Acelasi care nu se preocupa de el, pentru ca ceilalti sa o faca. E si asta un mod de a te preocupa de tine prin altii. Flamand e Flavius de atentie, de mila. O face intentionat, desigur. Flavius nu simte. Nu, vai. Si uite, Flavius scrie randurile acestea din acelasi motiv. Jalnic ludibrium cotidian desfasurat intre etajul sapte si beciuri pline de fum si transpiratie, scaldat in politeti si coincidente delicioase. Il stiti - e Flavius care se incapataneaza sa traiasca in amintiri crocante, dar dinadins, hotarat lucru. Starneste mila. Acel Flavius prins intre mentula si phallos. Nu degeaba phallos-ul grecilor e fascinus-ul la romani. Acel fascinus care te rupe, te fascineaza, care instiga la violenta si amor. Acelasi care insufla starea meduzanta si spaima femeii, si care il reduce periodic pe barbat la stadiul de sclav in oscilatia metamorfozanta si obsedanta a membrului sau. Acel Flavius care aluneca intre spirit si spintrias. Tot el, care traieste in lume, precum picta Parrhasios pe batranul olintian. Il tortura amestecand culorile, pentru ca fata acestuia sa fie rapusa de durere in momentul actului creator mimetic. Incet-incet batranul se stingea sub tortura crescanda. “Parrhasios, mor…”, rostea batranul in ultima clipa. “Ramai asa!”, ii raspundea Parrhasios, multumit de imaginea primita.

Luati-l pe asta, pe celalalt Flavius nu mai stiu unde sa il caut.

Acum cateva zile ma botezam intr-o mare de fum si corpuri, aruncand pe valuri de transpiratie intreaga frustrare in ritmuri de percutie. Nu mai era acolo, in mine, nici ziua ei de nastere pe care astazi si-a serbat-o in alte constelatii decat mi-am imaginat-o acum o luna. Nu era nimeni si totusi atat de multi. Un ciot rupea insa calmul apei din fata mea - o stanca stralucitoare ce se ridica dintre valuri, ca din fundul amintirilor mele. Una dintre stancile pe care incerci sa le acoperi de fiecare data cand golful inimii se umpla cu alte ape. De cand m-a batut pe umar - “Auzi, nu stii cumva cum se ajunge pe Cetate?” - am pastrat-o in mine ca pe un mister de neelucidat, imbracand-o cand intr-o stima amicala, cand depasind limita bunului simt si calcand prietenia noastra in picioare facandu-mi imaginar de cap cu ea, in patul ei, care nici macar nu stiu cum arata. Nici acum nu stiu ce culoare are parul ei in realitate, il vad mereu in flacari - felii intregi de foc ce ii aluneca pe urechi. Sa dau cu mana peste el, sa il sting. Asta ar fi o certitudine a existentei unei relatii de care ma indoiesc uneori. Ar fi o basica in palma , care ar demostra ca fata cu nume de fecioara chiar exista. Data trecuta nu am zis mai nimic - ma fascina; de data asta am schimbat trei vorbe - m-a intimidat pana si inutilitatea clipei. Am plecat unii langa altii ca strainii. Nici nu pot cere sa fiu altceva. A intins un picior sa imi puna piedica - in alte timpuri as fi interpretat, acum ma multumesc sa fugaresc un gand. Asteptasem prea mult timp sa o vad, ca sa mai stiu ce sa ii zic. Imi zicea ceva uitandu-se la mine cu niste pupile mai mari decat si-ar fi dorit sa fie in acel moment, atat de mari si incapatori incat mi-as fi bagat un picior, apoi al doilea, pana m-as fi cuibarit de tot in ei. Era frig afara. Ar fi fost o optiune - globul ei ocular. Imi zicea ceva si nu auzeam, ma uitam la tampla ei spre care am si pornit intr-un final, ignorand umbra ei din dreapta ceva mai inalta decat ea. Explicatia tacerii mele a fost desigur “doar o chestiune de timp”. Stigmatizati sa nu facem uz de vorbe, ne pastram la distanta unui rand scris pe messenger, aceasta sufragerie a noii ere. Imi amintisem ca radeam cand o auzeam razand, dar fara prea mare folos. Va fi in mine mereu un personaj pe tabla mea de joc imaginara, ca acea piesa care iti mai da o viata cand te impotmolesti.

Ma tin departe de realitatea acestei zile pana trece. O data pe an - o zi de nastere. Pana la anul poate uitam.

Undeva, spre Orient, se numara alunite. Privesc in cafea ca intr-un glob de cristal - un nou nas ce iti adulmeca trupul pe la colturi. Mi s-a facut rau: de foame, de dor, de ciuda. O foame feroce de dor de ciuda. As patrunde de ciuda-n ciurda si-as ucide fecioare, asemenea unui varcolac intre prunci. Acum ramane sa faca el tot ce nu am ajuns eu sa fac. Te va umple de izuri noi in timp ce gandul meu te va seca de tine. Va fi o noapte grea. Prin ochiul de cristal intuiesc ce va urma - prabusirea umbrei tale. Iti voi lasa doar trupul, cu care va putea jongla. In mine voi creea omorul. Nici nu vei stii. Tu, in tine, in el, in ei, vei ramane aceeasi. In timp ce el te descopera - eu mi te acopar. Dansand printre eprubete vinete iti voi sublima parfumul tau de prajitura. In beciuri umede iti voi ingheta privirea, si-o voi razui pana spre dimineata pentru a presara praf din ochii tai pe o oglinda. Rasaritul ma va gasi oglindindu-ma in ea marcand cu degetul in praf contur dupa chipul tau pe-al meu. Vei fi in sfarsit halou in jurul pleoapelor mele si voi creste. Da, voi creste. Compensatoriu ma voi invalui in elementele tale, in dans alchimic; compensatoriu voi fi tu si tu vei fi eu pentru o noapte , aici in beciurile mele. Flamand imi voi deschide apoi un iaurt cu noi miscari de heruvim.

O noua zi. O noua cafea. Un nou glob de cristal. Privesc suspicios pe geam de la etajul sapte sa vad in cine te vei mai ascunde. Ai mai reusit sa parasesti un trup, marcand cu steag si glonte o noua victorie asupra mea. O veritabila mostra de excelenta in al tau divide et impera erotic.

Da - aici e totul in mintea mea. Acolo - se cern alunite pe trupuri straine.

Nimic nu ne mai mira, Doamne…Dau tuturor ce vor sa auda in vremuri de raguseala a unui vox populi anemic. E mult prea greu sa ii conving. Da ce vrea s-auda! De storc un cos in calimara si insir cuvinte jegoase pe coli albe, infinite, ecoul razbate din infectie pana in perete. Mi-am dezamagit mama in zori de zi. Fiul ei a mai lepadat o coaja asemenea unei cepe proaspat rupta pamantului. Fara voie am dat in mama cu cuvinte.