Mysterium fascinans cu mine si mustata mea

Inca mai astept clipa alienarii - momentul in care mana-mi se va simti straina de mine. Sa ma uit la ea cu nonsalanta unuia proaspat iesit de sub dusul juisarii. Ea sa alunece fara sunet pe hartie. Deocamdata o folosesc la actul alegerii celui mai bun pix. Prinse in furia electorala pixurile uita de ele. Atunci mana trebuie sa intervina si sa le potoleasca printr-o interventie ferma - ori fortezi scrisul, ori iti infigi pixul in gura sau in orice alt orificiu cu caracter public. A inceput iar sa ninga si imi tiuie urechile intre acesti patru, cinci, sase pereti, cati o fi ca le pierd sirul la clipire. Nu contenesc sa imi ofer politicos un loc. Eu, la fel de galant ca si mine, refuz. “Refuz, draga. E un singur scaun. E al tau.”…”Dar ce e al meu e si al tau, scumpul meu amic.” Sunt suspicios, recunosc. As vrea sa nu afle, dar nu il cred cand imi vorbeste asa. Si acum il privesc. S-a asezat si scrie. Treburi lumesti. In schimb eu ma ocup cu probleme cu adevarat importante. Ma asez in coltul cel mai intunecat al incaperii, strang tare din pleoape si, dupa o intreventie in forta cu degetele in urechi spre o deratizare pertinenta, incep sa ascult cum imi creste barba. Delicioasa simfonie! Sesizez cu usurinta, datorita auzului meu fin, zonele in care parul creste mai timid. Rezoneaza in cutia craniana asemenea viorilor. In schimb acele fire care cresc cu brutalitatea izvorata din mai-stii-ce zona a paleocortexului formeaza adevaratul spectacol. Timpane, trompete, contrabasi, ba chiar si un pian imperial. Mustata intervine scurt asemenea unui cor magistral si detensioneaza pelicula de umezeala formata in jurul ochilor si a preputului. Liniste…Arunc un ochi inspre el. Dreptul. Inca mai scrie. Ochiul cade undeva langa piciorul lui drept. Il zareste, se opreste din scris si fugitiv ii da un sut inspre mine. Nu zambeste. Eu, pregatit, raman cu schita mea a unui zambet ancorat intre obraji si soptesc printre dinti:”…’te dreacu…da pana cand, ma, da pana cand?!” M-as enerva, dar, vezi tu, parul nu creste numai pe fata si nu am timp de pierdut.

Era pe langa bratul meu lesinat. Ceva mai sus de cot, daca urcai cu pasi minuscului spre umar dadeai de el. Noapte adanca era si celelalte guri respirau acelasi aer ca si noi. Era pe acolo, pe langa cot. Un san. Din strat in strat in somn mergeam pana la inima sa vad Makkah unei chei cu crestaturi potrivite tuturor cutiutelor si sertaraselor celulelor tale. Dormeai. Afara in geam ingerii incercau sa intre. Goi. Da, goi. Din adanc sopteai ceva de Dumnezeu, ceva rupt visului, si ne trezeam amandoi incercand sa trecem unul prin celalalt in stransoare, ca ata si acul, sa ne facem haine din fire de noi. Ziceai ceva de mama. In geam ingerii tresareau. Ba poate sopteau. Sub plapuma o vena din tine era deja a mea. Apoi a doua, a treia, sangele era din ce in ce mai tulbure ca huma, a parta, a cincea, sanul zvacnea pe cot, a sasea, ingerii cu pielea gainii, a sasea, a saptea…a op..a…In somn pasii paraseau cotul , trecand pe sfarc, urcand sub steaua palmei tale pana la Golgotha de sub buric. Organicul fermenta lipit. Afara ingerii strangeau masa - se facea lumina, se deschidea cerul. Dimineata falfait puternic in spatele perdelelor. Noi am crezut ca-s porumbei.

…a opta, a noua, a zecea, a unsprezecea…

…e acolo ca un manifest al corporalitatii tale.