E ca si cum ar trebui sa ma opresc din respirat. Sa las sangele sa-si duca vlaga pana in varful capilarelor si sa-i ingadui sa se opreasca. E ca si cum nu as mai avea nevoie de literele, pe care le insir acum unele dupa altele. Ce as mai putea spune? Ce mi-as mai putea dori? Ca un Iluminat in fata Sephiroth-ului sa ma dezintegrez in fata ta. Tot ce fusese de spus, s-a spus, acum nu ne ramane decat sa ascultam.
La radacina neputintei m-am culcat resemnat, fara a avea banuiala semintei, ce crestea in sufletul tau, in spatele carnii, la care nu imi ingaduiam sa visez. Ridicolul gand, ca ar putea fi vreodata “prea tarziu” a murit in clipa, in care, asemenea unui mecanism pus in miscare de maini de arhanghel, capul tau a zabovit pe al meu si ne-am sarutat. Singurul sarut, ce a evitat bataia secundei. M-am prabusit ca o cetate pagana sub greutatea necredintei mele si am plans. M-ai cules din molozul meu si am inceput…
Ani de zile am abstractizat, ceea ce nu puteam avea, sufland in jar, arzand latent, pazindu-ma des de rabufniri, aruncandu-ma in vreun dans cu cate-o fiinta. Vedeau in mine goliciunea de a nu te avea, dar ma minteam, si universul mintea cu mine, sa nu ma prabusesc. In chipul tau desavarsit ma pun la culcare, plamadind abstractul tau in somnul nostru treaz.
Notez in mine pe peretii pieptului un sentiment indescifrabil: e ca si cum, daca as ajunge la capatul firului meu, totul ar fi avut un rost.
Concretizez abstractul zi de zi si vad in fiinta ta aceeasi zeita amorfa de ieri si zeita vie de maine.
Cuvintele sunt prea dure – un nou vocabular se naste in noi.
Covrig…
foarte onest, foarte adanc, ca intotdeauna.
cum spui tu, mai presus de cuvinte.
cu parere de rau ca dau pe la tine atat de rar.