[Text publicat in Tiuk!, nr. 23/vara 2009]
Aplecată peste marginea mesei, cu ochii mijiţi, femeia taie celui mic ultima bucată de pâine. Deja nu se mai poate înfige degetul în miez. Pe neobservate, vacile întoarse de la păscut trag după ele noaptea în sat. Cel mic se leagănă lângă femeie pe un scaun, care scârţâie zgomotos.
- Termină, îl trezeşti! se aude glasul obosit al mamei.
Se apleacă şi mai mult. Nu mai vede unde taie. Doar taie. Îşi găseşte alinare în mecanica gestului. Aşa că taie. E ultima bucată de pâine şi fără să se uite la băiat îi întinde ciotul.
- Ia cu puţin lapte.
- Ştii ceva, mamă? I-o dau lui când se trezeşte.
- Nu! E pentru tine! O mănânci şi nu mai comentezi.
- Dar, mama… are nevoie de mâncare. De când nu a mai mâncat şi el…
- Am spus nu!
Nici ea nu a mai mâncat de două zile. Va mânca abia când se va îndura preotul să vină, aşa cum a promis. La cei şapte ani ai săi, cel mic nu bănuieşte nimic din foamea mamei. La fel, nu bănuieşte nici de ce îl aşteaptă pe burtosul de popă şi de ce, după ce pleacă răvăşit şi îmbujorat din casa lor, masa este pe jumătate plină de mâncare. Până să cadă necazul a doua oară pe capul lor, fratele lui cel mare ieşea mereu înjurând din casă înainte să vină popa. Plângea şi, fiind deja în puterea tinereţii, se enerva teribil că se găsea plângând şi îşi vărsa nervii pe frate-său, căşunându-se cu pumnii şi picioarele pe el. Îl cotonogea bine şi parcă cu cât stătea popa mai mult în casă cu atât loviturile deveneau din ce în ce mai usturătoare. Cel mai tare durea când în casă se stingea lumina. Apoi, după nu ştiu cât timp, lumina se aprindea şi cei doi îl priveau pe popă ieşind fără plasă pe uliţă. [...]
Cititi continuarea aici.
