Tu, cand erai mica, te jucai printre stele. Le ridicai de sold, le invarteai, tocmeai lumi, faceai lumini, opreai timpuri. Te-ai tavalit razand in hohote prin stele si te-ai umplut toata de poleiala cristalina a cerului. Ploi torentiale te-au scaldat si si-au croit fluvii peste trupul tau fin, unduind muzici pe la incheieturi, arcuind munti, crestand vai, adunand sedimentele poleielii cerului in colturile ochilor tai migdalati. Asa s-au nascut ape adanci, ce murmura doar taine si fiecare unda a lor arunca in lume cate un adevar pentru fiecare obiect. Chiar si neadevarul din lume primeste astfel un adevar, special croit pe trupul sau, nascut din apele tale. Din unda-n unda, tu tricotezi un pulover fin de cashmir pentru fiecare atom. Dar Ultimul Adevar din undele apelor tale se ascunde pe fundul oceanului si numai din interiorul tau va putea fi vreodata privit in splendoarea lui de enigma pura. Copiii tai vor privi din pantecul-cantecul tau in sus si vor vedea cantecul-pantecul Adevarului Ultim. Pasind apoi in afara ta, intai de-a busilea, apoi zburdand, in lumina ceva mai opaca decat lumina uterului-buncarului tau, vor predica despre Adevar tuturor privighetorilor, norilor, undelor fara adevar, pietrelor, melcilor, frunzelor, cerbilor, buburuzelor, muntilor, vailor si acelor oameni, care vor vrea sa asculte. Si joaca ta dintre stele va rasuna atunci ca amintire in rasina fiecarei scoarte de copac, in clipele tainice, in care, in jurul unui foc de tabara, copacii vor asculta povestea istorisita de ciocanitoare, care, la randul ei, va cunoaste povestea de la ciuperci, care, la randul lor, o vor fi auzit de la Soapta Padurii si tot asa si tot asa.
Acum un an, asa zice clepsidra si nisipul prins in ea - bob cu bob – nu minte, mi-ai oferit in dar Speranta. Ai impachetat-o in foi de dafin si de cires, ai parfumat-o cu esenta de vant si ai stropit-o cu roua diminetilor-covrig. Apoi, tiptil, ai asezat-o, asa impachetata, pe pragul buzelor tale si ai asteptat seara, sa o gasesc pe pres, la usa. Am ridicat Speranta de pe pres, am probat-o si, iacata, tare bine-mi sta!
Este un an de zile, asa zice clepsidra si nisipul prins in ea – bob cu bob – nu minte, de cand ma culci, noapte de noapte, pe perna sufletului tau, acoperit de bataia pleoapelor-apelor tale, leganat de tictacul inimii tale, etern orologiu. In fiecare dintre aceste nopti Dumnezeu coboara pe o scara de lemn tanar, imbracat in haine de lucru, si matura strazile, repara gardurile, inchide ferestrele lovite de vant, vopseste peretii, indreapta burlanele, planteaza gard viu si uda straturile cu flori, astfel incat, la trezire, sa gasesc ca totul, totul este curat si drept!
Si pentru asta, Nomado, ma plec si eu cu mestecenii, cu stancile si lupii, cu potecile si cu soaptele, in adanca plecaciune si iti multumesc!
