Astazi blogul meu implineste doi ani. E destul de ciudat, ca tin minte asa ceva, nu? Asta nu poate decat sa insemne, ca reprezinta ceva pentru mine, altfel nu mi-as fi notat in agenda data aceasta. M-a insotit din camera de camin de la Cluj, prin Brasov si Stuttgart, catre Ludwigsburg, de unde scriu aceste randuri. Pentru ca sa nu-mi reproseze un an intreg, ca am uitat de ziua lui, ii dedic un scurt articol aniversar.
Nu voi intra in detalii statistice din doua motive bine intemeiate: 1. nu am cu ce ma fali la capitolul asta si 2. nu cred in relevanta cifrelor, cand vine vorba de a impartasi farame de suflet cu o mana de oameni. Pe cei mai multi dintre cititorii mei nu-i cunosc, pe unii insa da, chiar foarte bine, si stiu ca revin des pe pagina asta. Cred ca pentru ei inca mai tin un blog, de a carui importanta ma indoiesc de fiecare data cand il deschid. Nu stiu cat voi mai tine pagina activa. Daca nu suscita niciun interes as fi inchis-o demult.
Despre ratiunea personala de a avea un blog am mai scris, nu voi reveni asupra temei. Un foarte bun prieten imi reproseaza mereu, ca nu raspund la comentariile primite. Poate ca ar trebui sa cer iertare celor care nu au primit raspuns la comentariile lor, insa poate se consoleaza cu ideea ca nimeni nu a primit un raspuns. Pentru ca nu o fac. Nu din ignoranta, nu din lipsa de timp, nu din trufie, ci pentru ca incerc sa ma implic cat de putin pot in acest blog. Singura mea amprenta sa fie textele, pe care vi le pun la dispozitie. Atat. Nu am ignorat sau refuzat niciun comentariu, chiar daca unele au fost dispretuitoare la adresa mea. Unele observatii m-au facut sa rosesc si sa ma confrunt cu eroarea, pe altele le-am tratat cu indulgenta. Multumitul este tacut, bland, interiorizeaza si pleaca fara sa faca valuri. Nemultumitul, daca este nepoliticos, neslefuit, imberb, mitocan, va face scandal. Pe el nu-l pot decat ignora. Nemultumitul politicos este cel care ma face sa rosesc si sa ma gandesc mult, daca si cum am gresit. Primul si cel mai acid nemultumit politicos pe blogul meu sunt eu.
Un alt aspect este recurenta schiopatanda a postarii articolelor. Nu scriu mult si cand o fac, o fac greu. O mare parte din ce scriu nu intra pe blog. Lucrez la un text literar de amploare si pregatesc un volum de versuri. Am decis sa nu mai public pe blog nimic din ce este destinat publicarii editoriale. Nu sunt prea priceput in a face surprize, asa ca aceasta e o ocazie buna de a invata.
Multumesc celor putini, dar calzi, care poposesc din cand in cand in vestibulul lumii mele.
Iti multumesc si eu pentru textele (oricat de putine ar fi fost ele) cu care m-am delectat pe blog-ul de fata si iti mai multumesc pentru schimburile de experiente si “trucuri” invatate din wordpress.
Nu in ultimul rand, dragule, ma simt recunoscator pentru faptul ca ideea de a-mi crea propriul blog mi-a venit dupa ce am aflat de existenta blog-ului tau. Nu mai vorbesc de faptul ca ne-am ajutat reciproc in incercarea de a scrie cat mai bine si cat mai pe intelesul cititorilor (acolo unde a fost cazul).
In fine, oricat de rar si de putin ai scrie, am marea rugaminte la tine de a nu renunta la blog-ul de fata.
Ai grija de tine!
“Un foarte bun prieten”, care te considera la fel si pe tine
felicitări şi La Mulţi Ani, Flavius!
Admir foarte mult curajul de a “imparti cu ceilalti o frantura de suflet”. Cat despre texte, le evaluez de la foarte neinteresante la adevarate delicii oferite intelectului celui care le citeste. Pentru multe texte ar fi si greu sa primesti comentarii, intrucat potentialul critic ar fi nevoit sa se plimbe un pic pe la biblioteca in prealabil. Ca un indemn ptr viitor imi permit sa il citez pe Nicolae Iorga: “Scrie! Nu lasa sa se ofileasca petalele sufletului tau!”
P.S. Faptul ca respect foarte mult ceea ce faci este singurul lucru care ma impiedica sa dau o replica replicii lui Martinus!!!
P.P.S. Si totusi, e atat de tentant…..
Cat despre blogul tau, ce pot spune…
mysterium tremendum…