Săptămâna trecută am avut onoarea de a participa la o conferinţă pe tema istoriei politicii culturale în Germania, organizată de către Institutul de Management Cultural din Ludwigsburg. Invitat să vorbească despre această temă a fost chiar domnul Olaf Schwencke, promotorul “noii politici culturale” în Germania anilor ‘70, cu care am avut şi ocazia de a face cunoştinţă. Cu toate că e puţin cunoscut în alte ţări, foarte puţin tradus în alte limbi, Olaf Schwencke a pus bazele unei mişcari importante în Germania. Acum, la 73 de ani, fostul parlamentar german şi membru al Parlamentului European, vorbeşte cu la fel de mult patos despre “noua” politică culturală, care între timp nu mai este atât de nouă, din cauza unor factori la care ma voi întoarce spre finalul articolului.

Politica culturală este un construct la fel de bizar pentru unii, precum conceptul de “management cultural”, însa este un instrument politic de maximă importanţă. Desigur că fiecare ţară, şi chiar şi Uniunea Europeana, vine cu o definiţie proprie a ceea ce înseamnă “politica culturală”, sau ceea ce presupune aceasta. Germania este un caz atipic, datorită istoriei îndelungate a federalizarii în spaţiul german, şi de aceea în Germania întâlnim ceea ce se poate numi “supremaţia landurilor în cultură”. Politica culturală este o chestiune de politică a landurilor şi nu a republicii, spre deosebire de alte ţări cu caracter accentuat al centralizării, cum e Franţa de exemplu, sau, de ce nu, România. Românie, la care nu puteam să nu mă gândesc în fiecare moment al discursului. În timp ce alţii îşi pun întrebări şi caută soluţii pentru ieşirea din criză, România accentuează criza şi caută responsabili, ba chiar îşi caută guvernul.

“Noua politică culturală”, aparută în Germania în anii ‘70 sub sloganul “Kultur für alle” (Cultură pentru toţi), este acum un fapt general acceptat şi de la sine înţeles. Politica culturală, cam aşa s-ar putea formula ideea din spatele acestei mişcari, nu trebuie să mai fie numai politica culturală a statului, ci trebuie integrate în discursul cultural şi celelate forme de promovare a acesteia. Trebuie să se ţină cont de faptul că, multă vreme, în discursurile publice despre promovarea culturii şi despre finanţarea acesteia, nu se avea în vedere decât aspectul instituţional al promovarii culturii prin mecanismele de stat. Abia mai târziu s-a descoperit potenţialul economic privat al culturii şi artelor şi s-a realizat astfel şi deschiderea către zonele culturale mai îndepărtate de “cultura legitimă”, ca să mă folosesc de un termen din studiile lui Pierre Bourdieu. Asta este acum un fapt, după cum ziceam, de la sine înţeles. Însă nu peste tot. Şi din nou mă gândeam la ţărişoara noastră.

Două dintre argumentele prin care se încearcă justificarea funcţionalităţii politicii culturale in România sunt operativitatea ICR-ului (a propos, mă întreb, cârcotaş cum sunt, cine va fi la cârma ICR-ului începând cu data de 7 decembrie, dacă se va schimba constelaţia politică?)  şi interesul crescut pentru patrimoniul cultural naţional. Aspecte pe care nu le neg. Se evită însă să se accepte faptul, că la noi nu există un discurs politic “pentru” cultură şi “pentru” artă. Este greşită interpretarea rolului unei politici culturale drept o politică exclusiv pentru “promovarea” artei şi culturii româneşti. Este mult mai mult de atât! Vorbim despre reforme legislative, despre reglementări, despre luări de poziţie.

De ce spuneam că noua politică culturală nu mai este una chiar atât de nouă? Deoarece tematica politicii culturale se îmbogăţeşte constant, e în continuă transformare, fiind nevoită să ţină cont de anumite variabile noi: schimbările demografice (imigrarea, sau, în cazul României, emigrarea), criza financiară sau, şi unii dintre voi vă veţi mira, schimbările climaterice. Dar asta e deja subiectul unui alt articol.

O scuză pe care o auzim des este că “nu sunt bani”. Fară a mă mai întreba cine anume e plătit să administreze banii, subliniez numai că, în cazul problematicii care face subiectul articolului de faţă, avem de-a face cu un domeniu, în care avem nevoie de glasuri inovatoare. Ori, glasul este gratuit.

[Articol aparut in Dilema Veche, nr. 298, pag. 18 - 29.10.2009.]

România suferă de ani buni de un deficit de imagine în Europa. Probabil că vina este împărţită între participanţii la dialog: vocea politicii externe, care s-a auzit firav în ultimii ani, incapabilă să adopte o poziţie fermă, mass-media din spaţiul european, care uneori cu rea-voinţă sau din lipsă de informare a transformat imaginea României într-un canal de colectare a deşeurilor sociale, dar şi cetăţeanul resemnat, care – se spune – refuză să folosească limba română pe stradă în Vest sau ezită să se declare român. Acest articol nu se vrea a fi o anchetă de urmărire, la modă în anii electorali, ci o analiză a unui fenomen fundamental, dar prea ignorat cînd vine vorba de promovarea imaginii noastre, ca români, în lume: cultura şi rolul acesteia în dezvoltarea şi consolidarea unei ţări.

Citeste mai departe aici.

Erata: In loc de “[...] consideră diplomaţia culturală drept una dintre cele trei principii de bază ale politicii externe germane, pe lîngă relaţiile economice şi culturale [...]“, a se citi “[...] consideră diplomaţia culturală drept una dintre cele trei principii de bază ale politicii externe germane, pe lîngă relaţiile economice şi politice [...]“.

Din ratiuni lesne de inteles – formatul publicatiei – nu am publicat toate referintele bibliografice.

Dintr-un articol din data de 21 septembrie a.c. publicat pe Hotnews aflam ca domnul ministru Theodor Paleologu isi exprima nemultumirea fata de suma infima alocata culturii de la bugetul de stat – 0,2%. Nemultumire, care mi se pare fireasca. Suma exprima inca o data, de parca mai era nevoie de inca o dovada, impotenta actualului guvern si lipsa acestuia de perspectiva. In contextul, in care alte tari sunt constiente de potentialul culturii pe timp de criza, in special pe timp de criza, noi neglijam, asa cum se face de altfel si cu educatia, componentele regeneratoare ale unei societati abrutizate si tumefiate.

Am mai scris intr-un articol despre rolul culturii in economia unui stat, dar voi repeta pe scurt: a. piata culturala cunoaste un potential puternic de expansiune si de autoreglare ; b. piata culturala este una internationala; c. sectorul cultural poate oferi locuri de munca (pe care statul probabil ca nu ar avea cum sa le plateasca decent – vezi cazul angajatiilor Ministerului Culturii, Cultelor si Patrimoniului National, care sunt in numar mult prea mic fata de nevoia reala); d. cultura reprezinta un factor pozitiv de imagine si de incredere etc. Desigur ca, pe timp de criza, fondurile alocate culturii nu pot fi foarte ridicate (mijloacele financiare reduse reprezinta una dintre premisele, cu care se munceste in domeniu, factor care muta centrul de greutate de pe discutia referitoare la amploarea fondului alocat, catre cea referitoare la modul de utilizare eficienta a resurselor), insa statul nu este nevoit sa intervina exclusiv direct in finantarea sectorului cultural, ci o poate face si indirect prin masuri legislative in domeniul impozitelor pe profit ale companiilor capabile sa investeasca, prin sponsorizare, in institutiile de cultura.

In cursul evolutiei istorice a termenului “cultura”, ceea ce s-a impamantenit probabil cel mai puternic in mentalul colectiv este caracterul pozitiv al acesteia. Cultura este resimtita in plan psihologic in general ca un lucru exclusiv pozitiv (exceptand studiile unor Adorno, Cassirer, Bourdieu, care oricum nu intra in discursul cotidian), iar pentru cei care se implica in acest domeniu (artisti, functionari, Statul, companiile) reprezinta un factor de imagine si de incredere. Unul dintre scopurile sponsorizarii este tocmai transferul de imagine si incredere. In Germania sponsorizarea institutiilor culturale de catre companii a devenit un instrument de baza in economia interna a acestora. In 2009 locurile de munca in domeniul cultural in Germania au devenit mai sigure, decat in alte sectoare (Hans-Conrad Walter in Kultursponsoring. Krise als Chance, kulturmanagement.net, 25.11.2008). Criza financiara are ca rezultat sporirea lipsei de incredere a populatiei in sectorul economic, cu alte cuvinte, in companii si firme. Pentru a recastiga increderea pierduta, acestea investesc in tarile vestice, pe timp de criza, mai mult in sectorul cultural. In acest punct trebuie sa intervina statul si sa faciliteze acest proces prin initiative legislative, care sa ofere beneficii si scutiri de impozite companiilor, care sponsorizeaza.

O problema majora a Romaniei o reprezinta si patrimoniul national, care, apartinand tot de Ministerului Culturii, Cultelor si Patrimoniului National, sufera de subfinantare, in timp ce turismul se bucura de sume mai importante. Este o absurditate sa ne imaginam ca turismul poate functiona in lipsa drumurilor si a patrimoniului.

Ramane de vazut in ce masura un stat membru al Uniunii Europene vrea si poate sa foloseasca tot ce are mai bun pentru a transforma o criza intr-o sansa.

In ultimul timp am avut disconfortul de a da nas in nas, nevoit si cu parere de rau, cu Tanarul Patriot. Proaspat infectat, peste noapte as spune, a capatat o ferocitate, de altfel straina de el. Departe de mine intentia de a critica aplecarea unui persoane catre binele polis-ului, insa m-a oripilat discrepanta dintre gestul nobil de a te implica in politica spre binele celor din jur si de a te implica din pure ratiuni utilitariste si oportuniste. Pe cei cativa Tineri Patrioti, pe care i-am intalnit, ii stiu de multi ani, atat de bine incat pot, cu usurinta, sa ii acuz pe unul sau pe altul de lipsa de sinceritate si convingere (de oportunism, cu alte cuvinte), ori de prostie pur si simplu.

Motivele explicite, care il mana spre aceasta sfera “decizionala”, sunt: posibilitatea de a se invarti intr-un cadru select si de a isi face contacte la un nivel inalt, posibilitatea de a face bani (formularea asta m-a lasat rece, deoarece nu am priceput nici pana azi, cum anume vrea Tanarul Patriot sa faca bani), si alte asemenea rationamente gastronomice, insa nicidecum nevoia de schimbare. Ori, daca si-ar dori schimbarea, l-as acuza pe Tanarul Patriot de aceeasi naivitate, de care m-a acuzat si el pe mine. Nu e loc de el pe acolo, e o iluzie ca ar fi loc de el si de glasciorul lui. Loc pentru el se face, desigur, atunci cand trebuie sa lipeasca afise, sa poarte tricouri inscriptionate sau sa fluture un steag (eventual sa imparta brichete personalizate).

Pana i se va face loc la masa Tanarului Patriot, nu va mai avea ce manca. Si mai mult: daca va mai ramane ceva de mancat, o va face cu aceeasi lingura si conform aceluias cod al bunelor maniere mostenit de la “cei mari”. Asa cum a invatat acasa, in cei sapte ani de acasa (sau cinci de mandat).

Tanarul Patriot, desi inteligent si sprinten, nu doreste sa schimbe mentalitati, sa faca tara mandra, sa iasa in strada sa mature, sa inventeze ceva, sa salveze un arbust. Pentru ca schimbarile nu vin, cum cred unii, din asprimea amenzilor sau din acuratetea si aplicabilitatea legilor. Schimbarea vine din confruntarea asidua, intretinuta, cu propria persoana. Intai si intai schimbarea exteriorului vine ca un rezultat al schimbarii interiorului. Tanarul Patriot ar rade daca ar citi indemnul lui Tutea pentru tineri (“in templu”). El nu vrea schimbarea. Nu. El vrea la partid, la chiolhanuri si pomeni. El nu spera la ceva mai bun, ci vrea doar sa participe.

Tanarul patriot observa ca ceva pute, dar are batista.

Astazi blogul meu implineste doi ani. E destul de ciudat, ca tin minte asa ceva, nu? Asta nu poate decat sa insemne, ca reprezinta ceva pentru mine, altfel nu mi-as fi notat in agenda data aceasta. M-a insotit din camera de camin de la Cluj, prin Brasov si Stuttgart, catre Ludwigsburg, de unde scriu aceste randuri. Pentru ca sa nu-mi reproseze un an intreg, ca am uitat de ziua lui, ii dedic un scurt articol aniversar.

Nu voi intra in detalii statistice din doua motive bine intemeiate: 1. nu am cu ce ma fali la capitolul asta si 2. nu cred in relevanta cifrelor, cand vine vorba de a impartasi farame de suflet cu o mana de oameni. Pe cei mai multi dintre cititorii mei nu-i cunosc, pe unii insa da, chiar foarte bine, si stiu ca revin des pe pagina asta. Cred ca pentru ei inca mai tin un blog, de a carui importanta ma indoiesc de fiecare data cand il deschid. Nu stiu cat voi mai tine pagina activa. Daca nu suscita niciun interes as fi inchis-o demult.

Despre ratiunea personala de a avea un blog am mai scris, nu voi reveni asupra temei. Un foarte bun prieten imi reproseaza mereu, ca nu raspund la comentariile primite. Poate ca ar trebui sa cer iertare celor care nu au primit raspuns la comentariile lor, insa poate se consoleaza cu ideea ca nimeni nu a primit un raspuns. Pentru ca nu o fac. Nu din ignoranta, nu din lipsa de timp, nu din trufie, ci pentru ca incerc sa ma implic cat de putin pot in acest blog. Singura mea amprenta sa fie textele, pe care vi le pun la dispozitie. Atat. Nu am ignorat sau refuzat niciun comentariu, chiar daca unele au fost dispretuitoare la adresa mea. Unele observatii m-au facut sa rosesc si sa ma confrunt cu eroarea, pe altele le-am tratat cu indulgenta. Multumitul este tacut, bland, interiorizeaza si pleaca fara sa faca valuri. Nemultumitul, daca este nepoliticos, neslefuit, imberb, mitocan, va face scandal. Pe el nu-l pot decat ignora. Nemultumitul politicos este cel care ma face sa rosesc si sa ma gandesc mult, daca si cum am gresit. Primul si cel mai acid nemultumit politicos pe blogul meu sunt eu.

Un alt aspect este recurenta schiopatanda a postarii articolelor. Nu scriu mult si cand o fac, o fac greu. O mare parte din ce scriu nu intra pe blog. Lucrez la un text literar de amploare si pregatesc un volum de versuri. Am decis sa nu mai public pe blog nimic din ce este destinat publicarii editoriale. Nu sunt prea priceput in a face surprize, asa ca aceasta e o ocazie buna de a invata.

Multumesc celor putini, dar calzi, care poposesc din cand in cand in vestibulul lumii mele.

Rene Magritte, Le fils de l'homme, 1964

     Astazi se implinesc 8 ani de la odiosul atentat din New York din 11 septembrie 2001. Folosesc acest prilej doar ca sa introduc subiectul, pe care il propun astazi, nu ca sa emit judecati despre evenimentul in sine. Ma detasez acum de intreaga incarcatura politica, dar si de cea bogat conspirationista (teorii, care par pana astazi ca stau mai bine in picioare, spre deosebire de declaratiile oficiale), pentru a cugeta, pret de cateva clipe, asupra importantei pentru om a evenimentului. 

     De cand s-a intamplat, am resimtit momentul 9/11 ca o declaratie, nu stiu a cui, catre umanitate, prin care ni se ofera imaginea mileniului, care tocmai debutase. Un fel de definitie a ceea ce ne asteapta. Indiferent cine este autorul genocidului, impactul emotional a fost devastator. In jur de 3000 de persoane, din aproximativ 90 de tari, si-au pierdut viata, live, la televizor, sub cupola comentariilor, pe alocuri indiferent-senzationaliste, prezentatorilor de stiri din toata lumea. Cand aceesi suma de soldati e trimisa spre moarte in razboi, impactul sentimental nu e acelasi, cu toate ca risipa si nedreptatea este, in fond, echivalenta. Televizorul ne-a introdus in mileniul trei, prezentand crima 9/11 in direct, iar internetul a contribuit ulterior la scurmarea prin ramasite si la oferirea unor variante alternative de adevar. Nu doar ca toti posesorii de televizor din lume au fost cu cel putin un deget de la picior printre daramaturile din New York, dar utilizatorii de internet au avut si inca au de-a face cu versiuni alternative ale adevarului – cu “alte” adevaruri. Suntem cu totii martori la acea crima, incapabili de a depune marturile, ravasiti si confuzi, tematori si fara de scapare. Frica indusa in acea zi a intrat nestingherita in fiecare incapere si in fiecare suflet.

     Astfel ma apropiu de tema propusa pentru articolul de astazi.  Dupa parerea mea, toate evenimentele, care s-au desfasurat din septembrie 2001, sunt pasi pe acelasi drum, pe care am pornit demult: calea catre departarea omului de om. Nu ma refer la largirea spatiului relational dintre oameni, ci la adancirea prapastiei dintre om si propia lui fiinta.

     Acest drum a inceput demult – as putea spune ca a inceput odata cu inceputul, daca mi se permite o asemenea formulare. Parabola biblica a Genezei cunoaste geniala interpretare kierkegaardiana despre aparitia fricii si a pacatului in lume, izvorata din intelegerea libertatii depline a omului. Acest “salt calitativ” de la pacatul original la cel individual ne-a indepartat pe toti, urmasii lui Adam-prototipul, de starea umana initiala.

Dumnezeu ca geometru, Codex Vindobonensis 2554, Franta, sec. 13

     Stiinta Evului Mediu si cea din timpurile moderne a reprezentat o adancire a mintii umane in tainele universului. Trebuie insa tinut cont, ca intreaga stiinta moderna se bazeaza pe temelii asezate de cercetatori credinciosi, care nu negau existenta lui Dumnezeu, ci, pornind de la conceptia unui Dumnezeu-Geometru, incercau sa inteleaga universul creat de un Creator unic, univers descifrabil prin cifre. Insa in acest demers nu avem voie sa uitam, ca orice castig presupune si o pierdere. Heliocentrismul ne-a departat de Centru, ne-a dislocat axis mundi, asezandu-ne, ca urmare a catorva sute de ani de cercetare, intr-o parte izolata a unui univers infinit, in constanta crestere si racire. Darwin, credincios de altfel, a pus bazele evolutionismului, o teorie de lucru numai si nimic mai mult, care a anulat imaginea omului creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si a introdus-o pe cea caricaturizata a unui Dumnezeu-maimuta. Un al treilea pas l-am facut cu ajutorul principiului incertitudinii heisenbergiene si cu relativitatea einsteiniana.

     Dupa ce omul a renuntat sa faca cercetare pentru a explica universul si pentru a intelege cum “functioneaza” creatia lui Dumnezeu (ora et labora), stiinta dezinteresata a devenit interesata in a imbunatatii capacitatile senzoriale si fizice ale omului, care, dintr-o data, s-a trezit nemultumit si mic, nesemnificativ si gol. Omul s-a transformat intr-un zeu-proteza, “Prothesengott” (Freud), sporandu-si vazul cu ochelari, telescop si microscop, muschii cu motoare etc., ajungand pana la a-si dori “idealuri” prefabricate, obtinute prin marirea sanilor, a buzelor, a penisului, a feselor, a oricarei parti imaginabile din corp – upgradarea omului. Neincrederea individului in propria-i fiinta se mascheaza prin modificarea exteriorului (vizibil de catre ceilalti) si prin abandonarea interiorului (vizibil doar de el si de Dumnezeu – pe ambii refuza sa ii vada si sa aiba incredere in ei). In esenta, omul se pare ca se vrea mereu a fi altcineva, cu riscul de a deveni altceva.

Edvard Munch, Skrik, 1893

     Catastrofa 9/11 ne-a introdus in mileniul omului captiv, urmarit, pandit, mereu suspect si suspicios, neincrezator in propriile forte, pofticios de calamitati televizate, haotic si ametit. Uitat undeva pe o planeta aruncata aleatoriu intr-un univers inexplicabil si mut, omul nu mai este atat rapus de frica (fata de ceva/cineva), ci de angoasa (fata de indescifrabil, inexplicabil – fara obiect). Adevarurile multiple (vezi Rene Magritte, Misterele orizontului, 1955), constructia a cate unui adevar per generatie l-au obosit. Criza morala (in ce ma incred?), criza intelectuala (cum imi explic asta?) si criza financiara (cum voi supravietui maine?) l-au ros pe interior si isi continua asediul omului – calea catre alienarea lui.

     Nu te poti intoarce in timp, raul nu mai poate fi desfacut, este ca o tesatura a binelui si a raului, este chiar “datul” problemei. Daca alegi sa iesi din sistemul actual esti anacronic, nu existi. Nu cred ca putem sa ne opunem hotarator curgerii acestei departari a omului de om, insa putem sa ne aplecam cu mai multa iubire si ingaduinta asupra a ceea ce a mai ramas uman in noi.

Citeste mai departe:

1. Günther Anders, Die Antiquirtheit des Menschen, 1+2, Beck, 2002.

2. Romano Guardini, Sfarsitul modernitatii, Humanitas, 2004.

3. H.-R. Patapievici, Discernamantul modernizarii. 7 conferinte despre situatia de fapt, Humanitas, 2004.

4. Sigmund Freud, Das Unbehagen in der Kultur, Fischer, 2009.

5. Soren Kierkegaard, Die Krankheit zum Tode. Furcht und Zittern. Die Wiederholung. Der Begriff der Angst, dtv, 2005.

În Midian Dumnezeu îl aştepta pe Om

în vârf de deal: El – dealul.

Îl aştepta – în gând – pe Om,

precum, mai târziu, avea s-aştepte

- în faptă – Omul moartea Dumnezeului.

Acum, aici, între o aşteptare vie

şi o aşteptare moartă,

doar timpul nu mai aşteaptă pe nimeni.

Dau curs unei invitatii lansate de doamna Ioana Parvulescu intr-un articol din Romania Literara, “Nonconformistii”, adunat in volumul “Intoarcere in secolul 21″ (Humanitas, Bucuresti, 2009): invitatia de a calcula gradul de nonconformism din mine, pe baza unei scheme de lucru propuse. Deliciosul articol isi propune sa prezinte un exercitiu de imaginatie: cum arata un nonconformist de inceput de secol 21? Intr-o lume cu susul in jos, demitizata, “detabuizata”, de-orice-vreti-voi, nonconformistul ar trebui sa fie, paradoxal, inversul acestui model, anacronic, elegant, amintind de timpuri demult apuse. Iata criteriile propuse de autoare, la a caror lectura am tresarit amuzat si incantat:

“1. Intr-o lume a detabuizarii generalizate, spiritul nonconformist ar trebui sa cultive cu rafinament artistic tabuurile.

2. Intr-o lume despuiata, avangarda de azi ar trebui sa afiseze vestimentatia cat mai complexa, careia sa ii acorde o cantitate de timp apreciabila si trupul cat mai acoperit. Nonconformistul ar purta palarii. N-ar purta blugi, ca sa nu fie ca toata lumea. Si-ar asuma privirile scandalizate ale omului de pe strada.

3. Un spirit tanar si rebel ar fi, intr-o lume a mitocaniei generalizate, de o politete desavarsita, si-ar face un merit din a cunoaste bibliografia pe tema, politetea de-a lungul secolelor, s-ar lauda sa redescopere coduri ale bunelor maniere uitate de toti. Le-ar aplica fara gres, spre stupoarea tuturor.

4. Intr-o lume a e-mailurilor, avangardistul si-ar tine corespondenta numai cu scris de mana, cu plicuri frumoase si hartie bine aleasa.

5. Intr-o lume a computerului si a internetului, pe care o cunoaste perfect, nonconformistul ar prefera anticariatul, editiile princeps, ex-libris-urile si bibliofilia.

6. In lumea americanizata, anglofona, ok-eizata ar sti perfect limbile moarte, plus o solida cultura franceza sau italiana sau germana sau japoneza.

7. In lumea telefoanelor mobile care suna in pat, in biserica, la teatru sau in timpul unor Nocturne de Chopin la Ateneu, nonconformistul adevarat ar face din mobil un obiect din muzeul obiectelor inutile sau l-ar tine pentru comunicarea cu o unica persoana, in momente privilegiate. N-ar scrie SMS-uri.

8. Nu s-ar uita la televizor ca sa nu fie manipulabil.

9. In lumea faradelegii si a legii bunului-plac, a dizarmoniilor de tot soiul ar respecta legea si ar apara ordinea, armonia.

10. Ar cultiva intimul, secretul inocent, bucuria tacerii.

11. In lumea de azi, a turmei, avangardistul de azi ar trai in orice alta epoca in afara de prezent.” (Ioana Parvulescu, Intoarcere in secolul 21, Humanitas, Bucuresti, 2009, pag. 241) 

Or, sa le luam pe rand:

1. Am o pasiune pentru tabuuri, evident din ratiuni culturale, intelectuale. Apreciez rolul lor consolator si regulator (“regulator” nu in sensul la care va ganditi – iata, un alt indiciu) in societate.

2. Tin la palaria mea patata, mai nou, cu vin rosu si mototolita, de pe urma unor seri si nopti nu prea linistite. Am o problema greu de conciliat cu blugii si pantalonii scurti si tin la multele mele camasi.

3. Ma straduiesc sa fiu cat mai politicos. Sunt si foarte exigent cu mine, astfel incat nu-mi voi acorda punctajul maxim la acest capitol.

4. Impartasesc un frumos dans al corespondentei cu iubita mea.

5. Ma descurc pe internet, dar un anticariat nu uit eu cu usurinta. Sunt un bibliofil dedicat.

6. Nu am reusit sa retin mai mult de 2, 3 maxime latinesti, cred ca niciuna greceasca, insa am crescut apropiat culturii germane.

7. Aici bifez negativ. Tare rau. Sunt prea legat de telefonul mobil. Pe de alta parte, nu ma ingrijorez prea tare: oricum mai mereu duc lipsa de credit.

8. Idem. Cat despre a fi manipulabil: nu cred decat intr-o singura libertate totala, dar care nu e din lumea aceasta.

9. M-am temut mereu sa incalc legea, dar ma si fascineaza dezordinea, dizarmonia si haosul, macar din curiozitate.

10. Mi-ar placea sa tac mai mult.

11. Ma gandesc uneori ca as vrea sa traiesc, macar pentru o zi, in Evul Mediu, dar sunt prea firav, m-as stinge usor si repede.

Asadar, dupa cateva calcule chinuite, obtin un rezultat aproximativ: 63%.

La ce bun? “Tineretul” de astazi este, in general, stigmatizat a priori, in aproape orice discutie a celor trecuti de 40 de ani, caracterizat ca fiind lipsit de maniere, incult, un grup (dez)organizat de “pierde-vara”, suspect si lenes. Asadar – conformist/nonconformist – tine de optica si de grupul de referinta. Pentru unii esti etern nonconformist, doar pentru ca esti tanar, pentru altii esti un fraier, pentru ca esti un “altfel” de tanar.

Sunt nemultumit. Acum ca tabloul unui nonconformist 100% imi este pe plac, analizez cum as putea sa imi imbunatatesc performantele: sa fiu si mai politicos, transformand politetea in cult, sa stau cat mai departe de televizor si telefon, sa tac si mai mult si sa cuget sistematic la timpurile in care ne ducem existenta si la cele pe care nu mai avem privilegiul de a le cunoaste. Dar limba greaca si latina tot nu am de gand sa invat.

Tu cat de nonconformist/a esti?

“Libertate: cand aveau constrangeri de loc, timp si actiune, anticii sau modernii faceau tragedii bune; si astazi, cand au toate libertatile nu mai fac. Caci astazi poti sa scrii aproape orice, oricat si oriunde; ai toate <libertatile>. Si cine le folosesc? Autorii de revista.” (Constantin Noica, Jurnal filozofic, Humanitas, Bucuresti, 1990, pag. 113)  

Acum cateva saptamani am fost intrebat de o persoana: de ce ai blog? Apoi, pret de vreo 5 minute, si-a insirat stralucitor, dar firav, perlele argumentative pe un fir invizibil in aer, concluzionand pasnic: este “lame”. Este jenant sa ai blog. Si a repetat: de ce ai blog? I-am oferit calm toate variantele de raspuns (a nu se alege, ci a se lua ca atare): din orgoliu, din tratament si din neputinta de a nu scrie. Cate un pic din fiecare. Era probabil obisnuit cu un alt fel de raspuns, lansase cu siguranta aceasta intrebare si in alte cercuri. O fi adresat intrebarea si unor “bloggeri” adevarati, care si-au transformat pasiunea in ritual zilnic, care cu siguranta au putut sa raspunda mult mai tehnic si specializat la intrebarea lui (evident intrebarea nu era nascuta din curiozitate, ci din ratiuni malitioase si “haiducesti”). Am argumentat: din orgoliu bolnav, crescut ca buruiana inutila pe propozitii admirative fara temei, rostite in decursul anilor, din tratament, cand scriu poezie si proza, care ma spala, ma aranjeaza cate un pic, ma parfumeaza si apoi imi dau drumul inapoi in lume ca sa mai imi sifonez hainele cate un pic, si din neputinta de a nu scrie (buruiana ar zice: din putinta de a scrie, dar mintenas iau lopata si o rezolv).

Aceasta libertate produsa, ca toate celelalte libertati produse de om, atat de mici pe langa libertatea unica neprodusa, eterna, aduce cu sine riscuri: riscul de a fi prost si de a fixa in scris prostia, riscul de a gresi, dar “a gresi e omeneste” si atat de consolator in a demonstra ca esti om, riscul de a supara etc. Este cat se poate de evident ca astazi, daca taci, scapi basma curata, insa nu e aceeasi tacere, nu este Tacerea lui Max Picard (Die Welt des Schweigens, 1948), nu - este tacerea prostului. Si toti ochii se atintesc asupra tacutului si rostesc din pleoape: “tace ca nu stie”. Si cand deschide gura si spune ceva, aceeasi ochi se reped: “vorbeste sa se afle in treaba”.

Libertatea acesta este cruciala pentru cei care nu au alta modalitate de a se exprima, dar doresc sa o faca si care o fac la un nivel excelent. Nu pentru noi, cei care ne pierdem vremea cu articole micute, uneori gresite, cu opinii insignifiante, cu pareri personale, care nu ating pe nimeni si, ce-i drept, nici nu intereseaza pe altcineva. Aceeasi liberate este valabila si pe partea cealalta a baricadei, in cazul celor care comenteaza, fara a da dovada capacitatii de a scrie la randul lor ceva, a celor care scriu doar ca sa se afle in treaba, fara a citi articolele sau textele in cauza, sau a celor care acuza autorul, nu textul, fara a fi petrecut timp in compania acelei persoane, nici cat durata de viata a unei musculite de otet. Libertatea de a ramane pe un site sau nu se face simtita si de partea acestora cu riscul aferent: riscul de a fi penibil.

E un dans al bun simtului intre cel care scrie si cel care citeste. Cand una dintre tabere incalca regulile sub protectoratul anonimatului, stiti unde ne aflam? Pe Internet!

[Articol publicat in numarul 24 al revistei Tiuk!]

Planuiam un articol despre underground-ul romanesc de ceva vreme, insa mi s-a parut mereu un subiect mult prea complex, pentru a-i dedica o ora, doua din zi. Este o tematica ce necesita cel putin o carte (poate candva). Un eveniment recent m-a impins sa fac totusi aceste consideratii: despartirea trupei de stoner rock Tep Zepi. Au mai fost despartiri in  ultima vreme, unii muzicieni au parasit scena in ultimul an (ma numar si eu printre acestia), insa toate astea mi se pareau firesti. Despartirea trupei Tep Zepi, dupa doar vreo trei ani de activitate si dupa lansarile discografice de exceptie, nu mi s-a mai parut atat de naturala. Motivul anuntat (nu mai pot canta pentru un public de 10-15 oameni) nu m-a surprins, stiu ca este o problema reala, insa m-a pus pe ganduri. In cele ce urmeaza voi vorbi despre fenomenul underground din Romania asa cum il vad eu.

Citeste mai departe aici.