Astazi cine sunt?

Rene Magritte, Le fils de l'homme, 1964

     Astazi se implinesc 8 ani de la odiosul atentat din New York din 11 septembrie 2001. Folosesc acest prilej doar ca sa introduc subiectul, pe care il propun astazi, nu ca sa emit judecati despre evenimentul in sine. Ma detasez acum de intreaga incarcatura politica, dar si de cea bogat conspirationista (teorii, care par pana astazi ca stau mai bine in picioare, spre deosebire de declaratiile oficiale), pentru a cugeta, pret de cateva clipe, asupra importantei pentru om a evenimentului. 

     De cand s-a intamplat, am resimtit momentul 9/11 ca o declaratie, nu stiu a cui, catre umanitate, prin care ni se ofera imaginea mileniului, care tocmai debutase. Un fel de definitie a ceea ce ne asteapta. Indiferent cine este autorul genocidului, impactul emotional a fost devastator. In jur de 3000 de persoane, din aproximativ 90 de tari, si-au pierdut viata, live, la televizor, sub cupola comentariilor, pe alocuri indiferent-senzationaliste, prezentatorilor de stiri din toata lumea. Cand aceesi suma de soldati e trimisa spre moarte in razboi, impactul sentimental nu e acelasi, cu toate ca risipa si nedreptatea este, in fond, echivalenta. Televizorul ne-a introdus in mileniul trei, prezentand crima 9/11 in direct, iar internetul a contribuit ulterior la scurmarea prin ramasite si la oferirea unor variante alternative de adevar. Nu doar ca toti posesorii de televizor din lume au fost cu cel putin un deget de la picior printre daramaturile din New York, dar utilizatorii de internet au avut si inca au de-a face cu versiuni alternative ale adevarului – cu “alte” adevaruri. Suntem cu totii martori la acea crima, incapabili de a depune marturile, ravasiti si confuzi, tematori si fara de scapare. Frica indusa in acea zi a intrat nestingherita in fiecare incapere si in fiecare suflet.

     Astfel ma apropiu de tema propusa pentru articolul de astazi.  Dupa parerea mea, toate evenimentele, care s-au desfasurat din septembrie 2001, sunt pasi pe acelasi drum, pe care am pornit demult: calea catre departarea omului de om. Nu ma refer la largirea spatiului relational dintre oameni, ci la adancirea prapastiei dintre om si propia lui fiinta.

     Acest drum a inceput demult – as putea spune ca a inceput odata cu inceputul, daca mi se permite o asemenea formulare. Parabola biblica a Genezei cunoaste geniala interpretare kierkegaardiana despre aparitia fricii si a pacatului in lume, izvorata din intelegerea libertatii depline a omului. Acest “salt calitativ” de la pacatul original la cel individual ne-a indepartat pe toti, urmasii lui Adam-prototipul, de starea umana initiala.

Dumnezeu ca geometru, Codex Vindobonensis 2554, Franta, sec. 13

     Stiinta Evului Mediu si cea din timpurile moderne a reprezentat o adancire a mintii umane in tainele universului. Trebuie insa tinut cont, ca intreaga stiinta moderna se bazeaza pe temelii asezate de cercetatori credinciosi, care nu negau existenta lui Dumnezeu, ci, pornind de la conceptia unui Dumnezeu-Geometru, incercau sa inteleaga universul creat de un Creator unic, univers descifrabil prin cifre. Insa in acest demers nu avem voie sa uitam, ca orice castig presupune si o pierdere. Heliocentrismul ne-a departat de Centru, ne-a dislocat axis mundi, asezandu-ne, ca urmare a catorva sute de ani de cercetare, intr-o parte izolata a unui univers infinit, in constanta crestere si racire. Darwin, credincios de altfel, a pus bazele evolutionismului, o teorie de lucru numai si nimic mai mult, care a anulat imaginea omului creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si a introdus-o pe cea caricaturizata a unui Dumnezeu-maimuta. Un al treilea pas l-am facut cu ajutorul principiului incertitudinii heisenbergiene si cu relativitatea einsteiniana.

     Dupa ce omul a renuntat sa faca cercetare pentru a explica universul si pentru a intelege cum “functioneaza” creatia lui Dumnezeu (ora et labora), stiinta dezinteresata a devenit interesata in a imbunatatii capacitatile senzoriale si fizice ale omului, care, dintr-o data, s-a trezit nemultumit si mic, nesemnificativ si gol. Omul s-a transformat intr-un zeu-proteza, “Prothesengott” (Freud), sporandu-si vazul cu ochelari, telescop si microscop, muschii cu motoare etc., ajungand pana la a-si dori “idealuri” prefabricate, obtinute prin marirea sanilor, a buzelor, a penisului, a feselor, a oricarei parti imaginabile din corp – upgradarea omului. Neincrederea individului in propria-i fiinta se mascheaza prin modificarea exteriorului (vizibil de catre ceilalti) si prin abandonarea interiorului (vizibil doar de el si de Dumnezeu – pe ambii refuza sa ii vada si sa aiba incredere in ei). In esenta, omul se pare ca se vrea mereu a fi altcineva, cu riscul de a deveni altceva.

Edvard Munch, Skrik, 1893

     Catastrofa 9/11 ne-a introdus in mileniul omului captiv, urmarit, pandit, mereu suspect si suspicios, neincrezator in propriile forte, pofticios de calamitati televizate, haotic si ametit. Uitat undeva pe o planeta aruncata aleatoriu intr-un univers inexplicabil si mut, omul nu mai este atat rapus de frica (fata de ceva/cineva), ci de angoasa (fata de indescifrabil, inexplicabil – fara obiect). Adevarurile multiple (vezi Rene Magritte, Misterele orizontului, 1955), constructia a cate unui adevar per generatie l-au obosit. Criza morala (in ce ma incred?), criza intelectuala (cum imi explic asta?) si criza financiara (cum voi supravietui maine?) l-au ros pe interior si isi continua asediul omului – calea catre alienarea lui.

     Nu te poti intoarce in timp, raul nu mai poate fi desfacut, este ca o tesatura a binelui si a raului, este chiar “datul” problemei. Daca alegi sa iesi din sistemul actual esti anacronic, nu existi. Nu cred ca putem sa ne opunem hotarator curgerii acestei departari a omului de om, insa putem sa ne aplecam cu mai multa iubire si ingaduinta asupra a ceea ce a mai ramas uman in noi.

 

 

Citeste mai departe:

1. Günther Anders, Die Antiquirtheit des Menschen, 1+2, Beck, 2002.

2. Romano Guardini, Sfarsitul modernitatii, Humanitas, 2004.

3. H.-R. Patapievici, Discernamantul modernizarii. 7 conferinte despre situatia de fapt, Humanitas, 2004.

4. Sigmund Freud, Das Unbehagen in der Kultur, Fischer, 2009.

5. Soren Kierkegaard, Die Krankheit zum Tode. Furcht und Zittern. Die Wiederholung. Der Begriff der Angst, dtv, 2005.

XX.

În Midian Dumnezeu îl aştepta pe Om

în vârf de deal: El – dealul.

Îl aştepta – în gând – pe Om,

precum, mai târziu, avea s-aştepte

- în faptă – Omul moartea Dumnezeului.

Acum, aici, între o aşteptare vie

şi o aşteptare moartă,

doar timpul nu mai aşteaptă pe nimeni.

Sunt 2/3 nonconformist. Raspuns la o invitatie

Dau curs unei invitatii lansate de doamna Ioana Parvulescu intr-un articol din Romania Literara, “Nonconformistii”, adunat in volumul “Intoarcere in secolul 21″ (Humanitas, Bucuresti, 2009): invitatia de a calcula gradul de nonconformism din mine, pe baza unei scheme de lucru propuse. Deliciosul articol isi propune sa prezinte un exercitiu de imaginatie: cum arata un nonconformist de inceput de secol 21? Intr-o lume cu susul in jos, demitizata, “detabuizata”, de-orice-vreti-voi, nonconformistul ar trebui sa fie, paradoxal, inversul acestui model, anacronic, elegant, amintind de timpuri demult apuse. Iata criteriile propuse de autoare, la a caror lectura am tresarit amuzat si incantat:

“1. Intr-o lume a detabuizarii generalizate, spiritul nonconformist ar trebui sa cultive cu rafinament artistic tabuurile.

2. Intr-o lume despuiata, avangarda de azi ar trebui sa afiseze vestimentatia cat mai complexa, careia sa ii acorde o cantitate de timp apreciabila si trupul cat mai acoperit. Nonconformistul ar purta palarii. N-ar purta blugi, ca sa nu fie ca toata lumea. Si-ar asuma privirile scandalizate ale omului de pe strada.

3. Un spirit tanar si rebel ar fi, intr-o lume a mitocaniei generalizate, de o politete desavarsita, si-ar face un merit din a cunoaste bibliografia pe tema, politetea de-a lungul secolelor, s-ar lauda sa redescopere coduri ale bunelor maniere uitate de toti. Le-ar aplica fara gres, spre stupoarea tuturor.

4. Intr-o lume a e-mailurilor, avangardistul si-ar tine corespondenta numai cu scris de mana, cu plicuri frumoase si hartie bine aleasa.

5. Intr-o lume a computerului si a internetului, pe care o cunoaste perfect, nonconformistul ar prefera anticariatul, editiile princeps, ex-libris-urile si bibliofilia.

6. In lumea americanizata, anglofona, ok-eizata ar sti perfect limbile moarte, plus o solida cultura franceza sau italiana sau germana sau japoneza.

7. In lumea telefoanelor mobile care suna in pat, in biserica, la teatru sau in timpul unor Nocturne de Chopin la Ateneu, nonconformistul adevarat ar face din mobil un obiect din muzeul obiectelor inutile sau l-ar tine pentru comunicarea cu o unica persoana, in momente privilegiate. N-ar scrie SMS-uri.

8. Nu s-ar uita la televizor ca sa nu fie manipulabil.

9. In lumea faradelegii si a legii bunului-plac, a dizarmoniilor de tot soiul ar respecta legea si ar apara ordinea, armonia.

10. Ar cultiva intimul, secretul inocent, bucuria tacerii.

11. In lumea de azi, a turmei, avangardistul de azi ar trai in orice alta epoca in afara de prezent.” (Ioana Parvulescu, Intoarcere in secolul 21, Humanitas, Bucuresti, 2009, pag. 241) 

Or, sa le luam pe rand:

1. Am o pasiune pentru tabuuri, evident din ratiuni culturale, intelectuale. Apreciez rolul lor consolator si regulator (“regulator” nu in sensul la care va ganditi – iata, un alt indiciu) in societate.

2. Tin la palaria mea patata, mai nou, cu vin rosu si mototolita, de pe urma unor seri si nopti nu prea linistite. Am o problema greu de conciliat cu blugii si pantalonii scurti si tin la multele mele camasi.

3. Ma straduiesc sa fiu cat mai politicos. Sunt si foarte exigent cu mine, astfel incat nu-mi voi acorda punctajul maxim la acest capitol.

4. Impartasesc un frumos dans al corespondentei cu iubita mea.

5. Ma descurc pe internet, dar un anticariat nu uit eu cu usurinta. Sunt un bibliofil dedicat.

6. Nu am reusit sa retin mai mult de 2, 3 maxime latinesti, cred ca niciuna greceasca, insa am crescut apropiat culturii germane.

7. Aici bifez negativ. Tare rau. Sunt prea legat de telefonul mobil. Pe de alta parte, nu ma ingrijorez prea tare: oricum mai mereu duc lipsa de credit.

8. Idem. Cat despre a fi manipulabil: nu cred decat intr-o singura libertate totala, dar care nu e din lumea aceasta.

9. M-am temut mereu sa incalc legea, dar ma si fascineaza dezordinea, dizarmonia si haosul, macar din curiozitate.

10. Mi-ar placea sa tac mai mult.

11. Ma gandesc uneori ca as vrea sa traiesc, macar pentru o zi, in Evul Mediu, dar sunt prea firav, m-as stinge usor si repede.

Asadar, dupa cateva calcule chinuite, obtin un rezultat aproximativ: 63%.

La ce bun? “Tineretul” de astazi este, in general, stigmatizat a priori, in aproape orice discutie a celor trecuti de 40 de ani, caracterizat ca fiind lipsit de maniere, incult, un grup (dez)organizat de “pierde-vara”, suspect si lenes. Asadar – conformist/nonconformist – tine de optica si de grupul de referinta. Pentru unii esti etern nonconformist, doar pentru ca esti tanar, pentru altii esti un fraier, pentru ca esti un “altfel” de tanar.

Sunt nemultumit. Acum ca tabloul unui nonconformist 100% imi este pe plac, analizez cum as putea sa imi imbunatatesc performantele: sa fiu si mai politicos, transformand politetea in cult, sa stau cat mai departe de televizor si telefon, sa tac si mai mult si sa cuget sistematic la timpurile in care ne ducem existenta si la cele pe care nu mai avem privilegiul de a le cunoaste. Dar limba greaca si latina tot nu am de gand sa invat.

Tu cat de nonconformist/a esti?

Despre gura care tace si mana care face

“Libertate: cand aveau constrangeri de loc, timp si actiune, anticii sau modernii faceau tragedii bune; si astazi, cand au toate libertatile nu mai fac. Caci astazi poti sa scrii aproape orice, oricat si oriunde; ai toate <libertatile>. Si cine le folosesc? Autorii de revista.” (Constantin Noica, Jurnal filozofic, Humanitas, Bucuresti, 1990, pag. 113)  

Acum cateva saptamani am fost intrebat de o persoana: de ce ai blog? Apoi, pret de vreo 5 minute, si-a insirat stralucitor, dar firav, perlele argumentative pe un fir invizibil in aer, concluzionand pasnic: este “lame”. Este jenant sa ai blog. Si a repetat: de ce ai blog? I-am oferit calm toate variantele de raspuns (a nu se alege, ci a se lua ca atare): din orgoliu, din tratament si din neputinta de a nu scrie. Cate un pic din fiecare. Era probabil obisnuit cu un alt fel de raspuns, lansase cu siguranta aceasta intrebare si in alte cercuri. O fi adresat intrebarea si unor “bloggeri” adevarati, care si-au transformat pasiunea in ritual zilnic, care cu siguranta au putut sa raspunda mult mai tehnic si specializat la intrebarea lui (evident intrebarea nu era nascuta din curiozitate, ci din ratiuni malitioase si “haiducesti”). Am argumentat: din orgoliu bolnav, crescut ca buruiana inutila pe propozitii admirative fara temei, rostite in decursul anilor, din tratament, cand scriu poezie si proza, care ma spala, ma aranjeaza cate un pic, ma parfumeaza si apoi imi dau drumul inapoi in lume ca sa mai imi sifonez hainele cate un pic, si din neputinta de a nu scrie (buruiana ar zice: din putinta de a scrie, dar mintenas iau lopata si o rezolv).

Aceasta libertate produsa, ca toate celelalte libertati produse de om, atat de mici pe langa libertatea unica neprodusa, eterna, aduce cu sine riscuri: riscul de a fi prost si de a fixa in scris prostia, riscul de a gresi, dar “a gresi e omeneste” si atat de consolator in a demonstra ca esti om, riscul de a supara etc. Este cat se poate de evident ca astazi, daca taci, scapi basma curata, insa nu e aceeasi tacere, nu este Tacerea lui Max Picard (Die Welt des Schweigens, 1948), nu - este tacerea prostului. Si toti ochii se atintesc asupra tacutului si rostesc din pleoape: “tace ca nu stie”. Si cand deschide gura si spune ceva, aceeasi ochi se reped: “vorbeste sa se afle in treaba”.

Libertatea acesta este cruciala pentru cei care nu au alta modalitate de a se exprima, dar doresc sa o faca si care o fac la un nivel excelent. Nu pentru noi, cei care ne pierdem vremea cu articole micute, uneori gresite, cu opinii insignifiante, cu pareri personale, care nu ating pe nimeni si, ce-i drept, nici nu intereseaza pe altcineva. Aceeasi liberate este valabila si pe partea cealalta a baricadei, in cazul celor care comenteaza, fara a da dovada capacitatii de a scrie la randul lor ceva, a celor care scriu doar ca sa se afle in treaba, fara a citi articolele sau textele in cauza, sau a celor care acuza autorul, nu textul, fara a fi petrecut timp in compania acelei persoane, nici cat durata de viata a unei musculite de otet. Libertatea de a ramane pe un site sau nu se face simtita si de partea acestora cu riscul aferent: riscul de a fi penibil.

E un dans al bun simtului intre cel care scrie si cel care citeste. Cand una dintre tabere incalca regulile sub protectoratul anonimatului, stiti unde ne aflam? Pe Internet!

Underground-ul de sub pamant

[Articol publicat in numarul 24 al revistei Tiuk!]

Planuiam un articol despre underground-ul romanesc de ceva vreme, insa mi s-a parut mereu un subiect mult prea complex, pentru a-i dedica o ora, doua din zi. Este o tematica ce necesita cel putin o carte (poate candva). Un eveniment recent m-a impins sa fac totusi aceste consideratii: despartirea trupei de stoner rock Tep Zepi. Au mai fost despartiri in  ultima vreme, unii muzicieni au parasit scena in ultimul an (ma numar si eu printre acestia), insa toate astea mi se pareau firesti. Despartirea trupei Tep Zepi, dupa doar vreo trei ani de activitate si dupa lansarile discografice de exceptie, nu mi s-a mai parut atat de naturala. Motivul anuntat (nu mai pot canta pentru un public de 10-15 oameni) nu m-a surprins, stiu ca este o problema reala, insa m-a pus pe ganduri. In cele ce urmeaza voi vorbi despre fenomenul underground din Romania asa cum il vad eu.

Citeste mai departe aici.